Devotional zilnic | Fragment 100 | „Esența trupului locuit de Dumnezeu”
Viața pe care Isus a trăit-o pe pământ a fost o viață normală a trupului. El a trăit în umanitatea normală a trupului Său. Autoritatea Lui – de a face lucrarea lui Dumnezeu și de a rosti cuvântul lui Dumnezeu sau de a-i vindeca pe cei bolnavi și de a scoate demoni, de a face aceste lucruri extraordinare – nu s-a manifestat pe sine, în cea mai mare parte, până când El nu Și-a început lucrarea Sa de slujire. Viața Lui înainte de vârsta de douăzeci și nouă de ani, înainte de a-Și efectua lucrarea de slujire, a fost o dovadă suficientă că El a fost doar un trup normal. Din acest motiv și pentru că El nu începuse încă efectuarea lucrării Sale de slujire, oamenii n-au văzut nimic divin în El, nu au văzut nimic mai mult decât o ființă umană normală, un om obișnuit – ca atunci când la început unii oameni L-au crezut a fi fiul lui Iosif. Oamenii au crezut că El era fiul unui om obișnuit, nu aveau cum să spună că El era trupul întrupat al lui Dumnezeu; chiar și atunci când, pe parcursul efectuării lucrării Sale de slujire, El a făcut multe minuni, cei mai mulți oameni încă spuneau că El era fiul lui Iosif, pentru că El era Hristosul cu învelișul exterior al umanității normale. Umanitatea Lui normală și lucrarea Lui, ambele au existat pentru a îndeplini semnificația primei întrupări, dovedind că Dumnezeu venise în întregime în trup, devenise un om absolut obișnuit. Faptul că El a avut umanitate normală înainte de a-Și începe lucrarea a fost dovada că El a fost un trup obișnuit; și faptul că El a lucrat după aceea a dovedit, de asemenea, că El a fost un trup obișnuit, pentru că El a realizat semne și minuni, a vindecat pe cei bolnavi și a scos demoni, în trupul cu umanitate normală. Motivul pentru care El putea face minuni era că trupul Lui purta autoritatea lui Dumnezeu, era trupul în care Duhul lui Dumnezeu S-a îmbrăcat. El stăpânea această autoritate datorită Duhului lui Dumnezeu și aceasta nu a însemnat că El nu era un trup. Vindecarea bolnavilor și scoaterea demonilor era lucrarea pe care El avea nevoie să o efectueze în lucrarea Sa de slujire, o expresie a divinității Sale ascunse în umanitatea Sa, și indiferent ce semne a arătat El sau cum Și-a demonstrat autoritatea, El a trăit totuși în umanitate normală și era încă un trup normal. Până la punctul în care El a fost înviat după ce a murit pe cruce, El a locuit într-un trup normal. Dăruind har, vindecând bolnavii și scoțând demoni au fost toate parte a lucrării Sale de slujire, au fost toate lucrarea pe care El a efectuat-o în trupul Său normal. Înainte de a merge către cruce, El nu S-a îndepărtat niciodată de trupul Său uman normal, indiferent de ceea ce făcea. El era Însuși Dumnezeu, făcând lucrarea proprie lui Dumnezeu, totuși, deoarece El a fost trupul întrupat al lui Dumnezeu, El a mâncat și a purtat haine, a avut trebuințe umane normale, a avut rațiune umană normală și o minte umană normală. Toate acestea au fost dovada că El a fost un om normal, care a demonstrat că trupul întrupat al lui Dumnezeu era un trup cu umanitate normală, nu una supranaturală. Slujba Sa a fost de a finaliza lucrarea primei întrupări a lui Dumnezeu, de a îndeplini lucrarea de slujire a primei întrupări. Semnificația întrupării este aceea că un om obișnuit, normal, efectuează lucrarea lui Dumnezeu Însuși; și anume, că Dumnezeu efectuează lucrarea Sa divină în umanitate și, astfel, îl înfrânge pe Satana. Întrupare înseamnă că Duhul lui Dumnezeu devine un trup, adică, Dumnezeu devine trup; lucrarea pe care El o face în trup este lucrarea Duhului, care este îndeplinită în trup, exprimată prin trup. Nimeni, cu excepția trupului lui Dumnezeu, nu poate îndeplini lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat; adică, numai trupul întrupat al lui Dumnezeu, această umanitate normală – și nimeni altcineva – nu poate exprima lucrarea divină. Dacă, în timpul primei Sale veniri, Dumnezeu nu avusese umanitatea normală înainte de vârsta de douăzeci și nouă de ani – dacă de îndată ce El S-a născut, putea face minuni, dacă de îndată ce El a învățat să vorbească, a putut vorbi limba cerului, dacă din momentul în care El a pășit pentru prima oară pe pământ, putea înțelege toate problemele lumești, putea desluși gândurile și intențiile fiecărei persoane – atunci El nu ar fi putut fi numit un om normal, iar trupul Său nu ar fi putut fi numit trup omenesc. Dacă acesta ar fi fost cazul lui Hristos, atunci sensul și esența întrupării lui Dumnezeu ar fi fost pierdute. Faptul că El a posedat umanitate normală dovedește că El a fost Dumnezeu întrupat; faptul că El a trecut printr-un proces de creștere umană normală demonstrează în continuare că El a fost un trup normal; și, în plus, lucrarea Sa este o dovadă suficientă că El a fost Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, devenind trup. Dumnezeu devine trup datorită necesității lucrării; cu alte cuvinte, această etapă a lucrării este nevoie să fie făcută în trup, făcută în umanitate normală. Aceasta este condiția prealabilă pentru „Cuvântul care devine trup,” pentru „Cuvântul care Se arată în trup,” și este povestea adevărată din spatele celor două întrupări ale lui Dumnezeu. Oamenii pot crede că întreaga viață a lui Isus a fost însoțită de minuni, că, până la sfârșitul lucrării Sale pe pământ, El nu a manifestat umanitate normală, că El nu a avut trebuințe umane normale sau slăbiciuni ori emoții umane, nu a avut nevoi de viață fundamentale sau nu a întreținut gânduri umane normale. Ei pur și simplu își imaginează că El are o minte supraomenească, o umanitate transcendentă. Ei cred că de vreme ce El este Dumnezeu, El nu ar trebui să gândească și să trăiască așa cum fac oamenii normali, că numai o persoană normală, o ființă umană de bună-credință, poate avea gânduri umane normale și trăi o viață umană normală. Acestea sunt toate idei ale omului și concepții ale omului, care vin în contradicție cu intențiile inițiale ale lucrării lui Dumnezeu. Gândirea umană normală susține rațiunea umană normală și umanitatea normală; umanitatea normală susține funcțiile normale ale trupului; iar funcțiile normale ale trupului permit viața normală a trupului în integralitatea sa. Doar lucrând într-un astfel de trup, Dumnezeu poate să-Și îndeplinească scopul întrupării Sale. Dacă Dumnezeul întrupat ar stăpâni doar învelișul exterior al trupului, dar nu ar avea gânduri umane normale, atunci acest trup nu ar poseda rațiune umană, cu atât mai puțin umanitate de bună-credință. Cum ar putea un astfel de trup, fără umanitate, să îndeplinească lucrarea de slujire pe care Dumnezeul întrupat ar trebui s-o realizeze? Mintea normală susține toate aspectele vieții umane; fără o minte normală, nu ai fi uman. Cu alte cuvinte, o persoană care nu are gânduri normale este bolnavă mintal. Și un Hristos care nu are nicio umanitate, ci doar divinitate, nu se poate spune că este trupul întrupat al lui Dumnezeu. Deci, cum ar putea trupul întrupat al lui Dumnezeu să nu aibă nicio umanitate normală? Nu este blasfemie să spui că Hristos nu are nicio umanitate? Toate activitățile în care se angajează oamenii normali se bazează pe funcționarea unei minții umane normale. Fără ea, oamenii s-ar comporta aberant; le-ar fi chiar imposibil să spună diferența dintre negru și alb, bine și rău; iar ei n-ar avea nicio etică umană și principii morale. În mod similar, dacă Dumnezeul întrupat n-ar fi gândit ca un om normal, atunci El nu ar fi un trup de bună-credință, un trup normal. Un astfel de trup ne-gânditor nu ar fi capabil să-Și asume lucrarea divină. El nu ar putea să se implice în activitățile normale ale trupului, cu atât mai puțin să trăiască împreună cu oamenii pe pământ. Și astfel, semnificația întrupării lui Dumnezeu, însăși esența venirii lui Dumnezeu în trup, ar fi fost pierdută. Umanitatea lui Dumnezeu întrupat există pentru a menține lucrarea divină normală în trup; gândirea Sa umană normală susține umanitatea Sa normală și toate activitățile Sale trupești normale. S-ar putea spune că gândirea Sa umană normală există pentru a susține întreaga lucrare a lui Dumnezeu în trup. Dacă acest trup nu ar poseda o minte umană normală, atunci Dumnezeu nu ar putea lucra în trup, și ceea ce El este nevoie să facă în trup nu ar putea fi niciodată realizat. Deși Dumnezeul întrupat posedă o minte umană normală, lucrarea Sa nu este alterată de gândul uman; El întreprinde lucrarea umanității cu o minte normală, cu condiția preliminară că El posedă umanitatea cu o minte, nu prin exercițiul gândirii umane normale. Indiferent de cât de mărețe sunt gândurile trupului Său, lucrarea Sa nu poartă ștampila logicii sau a gândirii. Cu alte cuvinte, lucrarea Sa nu este concepută de mintea trupului Său, ci este o expresie directă a lucrării divine în umanitatea Sa. Toată lucrarea Sa este lucrarea de slujire pe care este nevoie ca El s-o îndeplinească, și nimic din aceasta nu este conceput de creierul Său. De exemplu, vindecarea bolnavilor, scoaterea demonilor și răstignirea n-au fost produse ale minții Sale umane, n-ar fi putut fi efectuate de niciun om cu o minte umană. De asemenea, lucrarea de cucerire de astăzi este o lucrare de slujire care trebuie să fie efectuată de către Dumnezeul întrupat, dar nu este lucrarea unei voințe umane, este lucrarea pe care divinitatea Sa ar trebui s-o facă, lucrare de care niciun om în trup nu este capabil. Astfel că Dumnezeul întrupat trebuie să posede o minte umană normală, trebuie să posede umanitate normală, pentru că El trebuie să efectueze lucrarea Sa în cadrul umanității cu o minte normală. Aceasta este esența lucrării Dumnezeului întrupat, însăși esența Dumnezeului întrupat.
din „Cuvântul Se arată în trup”
Kommentar schreiben