Cine cunoaşte iubirea părintească a lui Dumnezeu?

Cine cunoaşte iubirea părintească a lui Dumnezeu?

de Qingxin, oraşul Zhengzhou, provincia Henan

În trecut, nu înțelegeam lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a omenirii. Credeam că atâta vreme cât cineva demonstrează corupție în munca sa ori săvârşeşte fărădelegi ce aduc pagube lucrării bisericii, acea persoană va plăti pentru ceea ce a făcut, îşi va pierde slujba sau va fi supus unei pedepse. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu. Dată fiind această părere greşită, precum şi frica de a-mi pierde îndatorirea din cauza comiterii de greșeli în lucrarea mea, m-am gândit la o metodă „isteaţă”: oricând fac ceva greşit, mă străduiesc cât pot de mult ca liderii să nu afle imediat, încerc repede să repar singură greşeala şi fac tot posibilul să îndrept lucrurile. Nu mă va ajuta asta să-mi păstrez îndatorirea? Aşadar, de fiecare dată când predam raporturile despre munca mea, problemele mari le prezentam ca fiind mici, iar pe cele mici le reduceam la zero. Dacă vreodată eram inactivă, făceam tot posibilul să ascund asta în faţa liderilor şi să mă prefac că sunt foarte activă şi pozitivă, înspăimântată că liderii ar putea crede că sunt nepricepută şi nu s-ar mai folosi de mine. Şi aşa, mă păzeam cu grijă de Dumnezeu și de lideri în tot ceea ce făceam.

Totuși, Dumnezeu cercetează inimile oamenilor, iar „superbul meu şiretlic” nu avea cum să scape privirii lui Dumnezeu. Am băgat de seamă că, cu cât încercam mai mult să acopăr lucrurile, cu atât Dumnezeu mă dădea mai mult în vileag. De exemplu, de fiecare dată când încercam să mă laud cu „talentele” mele în faţa liderilor, mă încurcam mereu şi mă făceam de râs; când încercam să-mi ascund starea de lâncezeală, „nori întunecaţi” se iveau întotdeauna pe neaşteptate pe faţa mea şi mă dădeau de gol faţă de fraţii şi surorile mele; oricând încercam să acopăr greșelile sau omisiunile din munca mea, rezultatul era ca o oglindă ce dezvăluia totul. […] Încetul cu încetul, ruşinea şi frământarea din conştiinţa mea necinstită m-au făcut să mă prăbuşesc, dar cu toate astea nu înțelegeam din asta intenţiile şi scopurile pentru care Dumnezeu lucra în felul acesta, nici nu înţelegeam modul în care Dumnezeu îi mântuia pe oameni. Pur şi simplu aşteptam pasivă să vină peste mine „judecata dreaptă a lui Dumnezeu” – să fiu tratată de către biserică.

Dar lucrurile nu se desfăşurau aşa cum îmi închipuisem: la muncă, deşi eram emondată şi tratată pentru că nu-mi îndeplineam datoria aşa cum se cuvine, am putut beneficia de îndrumarea plină de devotament a fraţilor şi surorilor mele, care m-au învăţat ce însemna să-mi îndeplinesc datoria în mod superficial şi ce însemna să mi-o îndeplinesc cu credinţă. Am înţeles că doar purtându-ne conform cerinţelor lui Dumnezeu, ne putem îndeplini datoria aşa cum se cuvine. Cât despre intrarea în viaţă, de multe ori cădeam pradă unor gânduri rele de care nu puteam scăpa şi care îmi lăsau inima în chinuri. Voiam să-mi deschid sufletul şi să încerc să comunic, dar mă simţeam prea stânjenită ca să vorbesc. În cele din urmă, m-am prăbuşit în întuneric şi am pierdut lucrarea Duhului Sfânt. Dar când mi-am dat toată silinţa şi am vorbit, am văzut că fraţii şi surorile nu doar că nu au râs de mine şi nu m-au privit de sus pentru asta, ci mi-au oferit ajutor şi îndrumare, îngăduindu-mi să trăiesc în lumină, dându-mi o cale pe care să o practic şi puterea de a înfrânge păcatul. Mai apoi, am văzut că atunci când surorile şi fraţii din jurul meu făceau ceva greşit sau arătau corupție, biserica nu-i trimitea acasă din cauza asta. Din contră, făcea tot posibilul să comunice cu ei şi să îi susţină, dându-le nenumărate șanse. Chiar dacă, până la urmă, unii oameni erau trimiși acasă, asta se datora doar faptului că le lipsea o bună umanitate; ei întrerupeau și se amestecau în lucrarea bisericii, nereușind să joace un rol pozitiv. Întotdeauna își făceau datoria în mod superficial, nu obțineau niciun rezultat practic şi refuzau să se căiască chiar şi după ce fusese emondați, tratați şi lucrurile li se comunicaseră de multe ori. Dar chiar şi de la astfel de oameni, biserica așteaptă încă să se căiască şi să îşi revină. Dacă ei se cercetează cu adevărat şi, după o perioadă de timp, se schimbă, biserica tot le va da posibilitatea să practice şi să pună la cale fapte bune. Aceste lucruri m-au făcut să înţeleg că purtarea lui Dumnezeu se aseamănă felului în care părinţii reacţionează la întoarcerea fiului risipitor – cu nemaivăzută iubire şi afecţiune. Doar atunci mi-am dat seama că, dacă Dumnezeu tratează oamenii cu milă și dragoste, sau dacă îi tratează cu dreptate, maiestate și mânie, toate acestea sunt pentru a mântui omenirea în cea mai mare măsură posibilă. În toate acestea se află dragostea și mântuirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru omenire și toate sunt determinate de esența Lui. Cugetând la voia lui Dumnezeu, m-am gândit la cei care au fost demascați, înlocuiți sau trimiși acasă; doar în acel tip de mediu, în care au fost demascați și eliminați, au început să chibzuiască la ei înșiși, să vadă clar adevărul coruperii lor de către Satana, să se prosterneze înaintea lui Dumnezeu și să se căiască într-adevăr. Fără acel fel de eșec, probabil ar continua să rătăcească orbește pe cale. Este clar că lucrarea pe care o face Dumnezeu este într-adevăr aceea de a mântui omenirea și că ea conține dragostea și bunele Lui intenții pentru omenire. În trecut, nu înțelegeam cu adevărat lucrarea Lui de mântuire; înțelegerea mea despre Dumnezeu era atât de unilaterală.

În acea clipă, m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Care este esența lui Hristos? Pentru oameni, esența lui Hristos este iubirea; pentru cei care Îl urmează, este iubire nemărginită. Dacă El nu ar fi avut iubire sau milă, atunci oamenii nu L-ar urma în continuare. Unii oameni spun: «Atunci Dumnezeu nu este tot drept?» Este corect că El este tot drept, dar din perspectiva firii Sale, dreptatea Sa este ură față de corupția și răutatea omenirii. Cum ar fi dacă El ar avea doar dreptate fără iubire? Cum ar fi dacă iubirea nu ar putea depăși dreptatea? Atunci s-ar putea spune că omenirea este terminată. De aceea, vorbesc sincer cu voi: în lucrarea pe care Dumnezeu o face pentru omenire în timp ce este întrupat, cea mai evidentă și proeminentă esență a Sa este iubirea; este toleranța infinită. Voi vă imaginați: «Dacă Dumnezeu intenționează să doboare pe cineva, El o va face și dacă El urăște pe cineva, El va pedepsi, blestema, judeca și mustra acea persoană. El este atât de strict! Dacă El este mânios pe oameni, oamenii vor tremura de frică și nu vor putea să stea înaintea Lui.» Totuși, acest lucru nu este adevărat; este doar o cale prin care firea lui Dumnezeu este exprimată. În cele din urmă, țelul Său este încă mântuirea. Iubirea Sa traversează toate revelațiile firii Sale. Reflectează asupra acestui lucru, în timpul ce lucrează în trup, ceea ce Dumnezeu dezvăluie oamenilor cel mai mult este iubirea. Ce este răbdarea? Răbdarea înseamnă a avea milă datorită iubirii din cadrul ei și scopul acesteia este tot de a mântui oameni. Dumnezeu poate să aibă milă de oameni deoarece are iubire. La fel precum dacă există iubire adevărată între un soț și o soție, ei nu se uită la lipsurile și defectele reciproce. Dacă ar fi provocați la furie, atunci tot ar putea să fie răbdători. Totul se stabilește pe baza fundației iubirii. Dacă ar fi plini de ură, atunci atitudinea lor nu ar fi așa cum este, expresia lor nu ar fi așa cum este. Dacă Dumnezeu ar avea doar ură și furie, și ar face doar judecată și mustrare, fără nicio iubire în acestea, atunci situația nu ar fi ceea ce vedeți acum și calamitatea s-ar abate peste voi, oamenii. V-ar alimenta El cu adevăr?” („Dragostea adevărată a lui Dumnezeu pentru omenire” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). În trecut, când văzusem acest pasaj, deşi puteam spune că îl cunoşteam, nu îl înţelesesem niciodată cu adevărat, ci încă eram plină de neîncredere şi precauție faţă de Dumnezeu. Doar acum am o oarece înţelegere a acestor cuvinte şi pot să îmi dau seama că au foarte multă substanţă. Spaţiile dintre rânduri sunt pline de iubirea adâncă a lui Dumnezeu pentru omenire, ca şi de provizia, sprijinul și îndrumarea plină de bunăvoință pentru aceasta.

În acest moment, nu am avut cum să nu mă simt vinovată faţă de Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule! În tot timpul cât Te-am urmat, cu toate că am crezut în Tine, nu Te-am cunoscut. Nu numai că am înţeles greşit și orbește iubirea Ta de mamă, dar Ţi-am şi pricinuit multă suferinţă. Sunt cu adevărat prea nevrednică să vin în faţa Ta şi mai nevrednică de mântuirea Ta. Sunt vrednică doar de blestemul Tău! Cu toate acestea, felul în care mă tratezi nu oglindeşte neascultarea mea. Din contră, Tu mă lauzi, mă compătimeşti şi mă rabzi cu tărie, îngăduindu-mi să mă bucur de tot Harul şi iubirea Ta, lăsându-mă să-Ţi văd frumuseţea şi bunătatea, să simt cât este de practic cuvântul Tău – Dumnezeu este drept şi, mai presus de toate, El este iubire! De acum încolo, vreau să ajung să înţeleg mai bine cât ești de adorabil prin cuvântul Tău şi prin viaţa adevărată şi să mă străduiesc să fiu o persoană cinstită, care Te iubeşte, şi să îmi îndeplinesc datoria cu credință, ca să răsplătesc iubirea Ta cea mare!”

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Aceste marturii crestine scrise vă vor ajuta să simțiți dragostea și mântuirea acordate de Domnul. Vizionați acum.