Omul poate fi salvat numai în mijlocul gestionării lui Dumnezeu
Toată lumea consideră că gestionarea lui Dumnezeu este ciudată, deoarece oamenii cred că aceasta nu are nicio legătură cu omul. Ei cred că această gestionare este numai lucrarea lui Dumnezeu, este doar problema lui Dumnezeu și astfel, omenirea este indiferentă față de gestionarea lui Dumnezeu. În acest fel, mântuirea omenirii a devenit vagă și neclară și acum nu este decât o retorică goală. Chiar dacă omul Îl urmează pe Dumnezeu pentru a fi mântuit și pentru a păși către frumoasa destinație, omul nu are nicio preocupare în ceea ce privește modul în care Dumnezeu Își desfășoară lucrarea. Omului nu-i pasă de ceea ce Dumnezeu intenționează să facă și de partea pe care trebuie să o joace pentru a fi mântuit. Cât de tragic este! Mântuirea omului este inseparabilă de gestionarea lui Dumnezeu, cu atât mai puțin nu poate fi despărțită de planul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, omul nu gândește nimic despre gestionarea lui Dumnezeu și astfel se îndepărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu. În consecință, un număr din ce în ce mai mare de oameni devin urmași ai lui Dumnezeu care nu cunosc lucruri strâns legate de mântuirea omului, cum ar fi ce este creația, ce este credința în Dumnezeu, cum să se închine lui Dumnezeu și așa mai departe. În acest moment trebuie, deci, să vorbim despre gestionarea lui Dumnezeu, astfel încât fiecare urmaș să știe în mod clar semnificația urmării lui Dumnezeu și a credinței în El. De asemenea, vor fi capabili să aleagă calea pe care ar trebui să o urmeze cu mai multă precizie, în loc să-L urmeze pe Dumnezeu numai pentru a câștiga binecuvântări, sau pentru a evita dezastrul ori pentru a avea succes.
Deși gestionarea lui Dumnezeu poate părea profundă pentru om, nu este de neînțeles pentru om, căci toată lucrarea lui Dumnezeu este legată de gestionarea Lui, este asociată cu lucrarea mântuirii omenirii și se referă la viață, la trăire și la destinația omenirii. Se poate spune că lucrarea pe care Dumnezeu o face printre oameni și în oameni este foarte practică și semnificativă. Ea poate fi văzută de om, trăită de om și este departe de a fi abstractă. Dacă omul este incapabil să accepte toată lucrarea pe care o face Dumnezeu, atunci care este semnificația acestei lucrări? Și cum poate o astfel de gestionare să ducă la mântuirea omului? Mulți dintre cei care Îl urmează pe Dumnezeu sunt doar preocupați de modul de a obține binecuvântări sau de a evita dezastrul. La menționarea lucrării și a gestionării lui Dumnezeu, ei tac și își pierd orice interes. Ei cred că cunoașterea unor astfel de întrebări plictisitoare nu le va spori viața nici nu vor avea vreun beneficiu, așa că, deși au auzit mesaje despre gestionarea lui Dumnezeu, le tratează cu neglijență. Și ei nu le văd ca fiind ceva prețios de acceptat, cu atât mai puțin le primesc ca parte a vieții lor. Acești oameni au un scop foarte simplu în a-L urma pe Dumnezeu, iar acel scop este de a primi binecuvântări. Astfel de oameni nu se pot deranja să țină cont de orice altceva care nu implică direct acest scop. Pentru ei, credința în Dumnezeu pentru a obține binecuvântări este cel mai legitim dintre obiective și însăși valoarea credinței lor. Aceștia nu sunt afectați de nimic care nu poate atinge acest obiectiv. Acesta este cazul majorității celor care cred astăzi în Dumnezeu. Scopul și motivația lor par legitime, pentru că, în același timp în care ei cred în Dumnezeu, ei cheltuiesc și pentru Dumnezeu, se dedică lui Dumnezeu și își îndeplinesc datoria. Ei renunță la tinerețe, își părăsesc familia și cariera și chiar își petrec ani, ocupați, departe de casă. De dragul scopului lor final, își schimbă interesele, își schimbă viziunea asupra vieții și chiar își schimbă direcția pe care o caută, totuși ei nu pot schimba scopul credinței lor în Dumnezeu. Ei aleargă pentru a-și gestiona propriile idealuri; indiferent de cât de departe este drumul și indiferent de cât de multe greutăți și obstacole întâmpină pe drum, rămân aproape de armele lor și fără teamă de moarte. Ce putere îi face să continue să se dedice în acest fel? Este conștiința lor? Este caracterul lor minunat și nobil? Este hotărârea lor de a duce până la sfârșit lupta cu forțele răului? Este credința lor în care stau mărturie lui Dumnezeu fără să caute recompense? Este loialitatea lor pentru care sunt dispuși să renunțe la toate pentru a îndeplini voia lui Dumnezeu? Sau este spiritul lor de devotament în cadrul căruia au renunțat întotdeauna la cererile extravagante personale? Ca niște oameni care nu au cunoscut niciodată lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu să dea atât de mult este, pur și simplu, un miracol nemaipomenit! Pentru moment, să nu discutăm despre cât de mult au oferit acești oameni. Comportamentul lor, totuși, este foarte demn de analiza noastră. În afară de beneficiile care sunt atât de strâns asociate cu ei, ar putea exista vreun alt motiv pentru care acești oameni care nu Îl înțeleg niciodată pe Dumnezeu să-I dea atât de mult? În aceasta, descoperim o problemă neidentificată anterior: relația omului cu Dumnezeu este doar una de interes personal. Este relația dintre receptor și Cel care dă binecuvântarea. Pentru a spune lucrurilor pe nume, este ca și relația dintre angajat și angajator. Angajatul lucrează numai pentru a primi recompensele acordate de angajator. Într-o relație ca aceasta, nu există nicio afecțiune, ci doar o afacere; nu există a iubi și a fi iubit, numai caritate și milă; nu există înțelegere, doar indignare reprimată și înșelătorie; nu există intimitate, ci doar o prăpastie care nu poate fi trecută. Când lucrurile ajung până în acest punct, cine poate inversa o astfel de tendință? Și câți oameni sunt capabili să înțeleagă cu adevărat cât de disperată a devenit această relație? Cred că atunci când oamenii se scufundă în bucuria de a fi binecuvântați, niciunul nu-și poate imagina cât de jenantă și de dizgrațioasă este o astfel de relație cu Dumnezeu.
Cel mai trist lucru referitor la credința omenirii în Dumnezeu este că omul își conduce propria gestionare în mijlocul lucrării lui Dumnezeu și este nepăsător la gestionarea lui Dumnezeu. Cel mai mare eșec al omului constă în modul în care, în același timp cu încercarea de a se supune lui Dumnezeu și de a I se închina, omul își construiește propria destinație ideală și calculează cum să primească cea mai mare binecuvântare și cea mai bună destinație. Chiar dacă oamenii înțeleg cât de jalnici, antipatici și vrednici de milă sunt ei, câți sunt gata să renunțe cu ușurință la idealurile și la speranțele lor? Și cine poate să-și oprească proprii pași și să nu se mai gândească doar la el însuși? Dumnezeu are nevoie de cei care vor coopera strâns cu El pentru a-Și completa gestionarea. El cere acelora care își vor dedica mintea și trupul lucrării Sale de gestionare să se supună Lui; El nu are nevoie de oameni care să-și întindă mâna și să cerșească de la El în fiecare zi, cu atât mai puțin are nevoie de cei care dau puțin și apoi așteaptă să le fie răsplătită favoarea. Dumnezeu îi disprețuiește pe cei care fac o mică contribuție și apoi se culcă pe lauri. El îi urăște pe acei oameni cu sânge rece care resping lucrarea de gestionare a Sa și care doresc să vorbească numai despre a merge în rai și a câștiga binecuvântări. El îi urăște și mai mult pe cei care profită de ocazia ivită din lucrarea pe care El o face pentru a mântui omenirea. Asta pentru că acestor oameni nu le-a păsat niciodată de ceea ce dorește Dumnezeu să realizeze și să dobândească prin munca gestionării Sale. Lor le pasă doar de modul în care pot folosi ocazia oferită de lucrarea lui Dumnezeu pentru a câștiga binecuvântări. Lor nu le pasă de inima lui Dumnezeu, fiind preocupați în totalitate de propriul lor viitor și de propria lor soartă. Cei care resping lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu și nu au nici cel mai mic interes pentru modul în care Dumnezeu mântuiește omenirea și pentru voința Lui, fac tot ceea ce le place, indiferent de lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu. Comportamentul lor nu este amintit de Dumnezeu, nu este aprobat de Dumnezeu, cu atât mai puțin este privit cu bunăvoință de Dumnezeu.
În vasta întindere a universului, trăiesc și se reproduc atât de multe creaturi, urmând legea vieții iar și iar, respectând o lege constantă. Cei care mor iau cu ei poveștile celor vii, iar cei care trăiesc repetă aceeași istorie tragică a celor care au murit. Și astfel, omenirea nu poate să nu se întrebe: de ce trăim? Și de ce trebuie să murim? Cine este la conducerea acestei lumi? Și cine a creat această omenire? Omenirea a fost ea creată cu adevărat de Mama Natură? Are omenirea într-adevăr controlul asupra propriei sale sorți?… De mii de ani, omenirea și-a pus aceste întrebări la nesfârșit. Din păcate, cu cât omenirea a devenit mai obsedată de aceste întrebări, cu atât mai mult a dezvoltat o sete pentru știință. Știința oferă o scurtă satisfacție și o bucurie temporară a trupului, dar este departe de a fi suficientă pentru a elibera omenirea de solitudinea, singurătatea, teroarea și neajutorarea ascunsă adânc în sufletul său. Omenirea folosește numai cunoștințe științifice pe care ochiul liber le poate vedea și creierul le poate înțelege pentru a-și ameți inima. Totuși, o astfel de cunoaștere științifică nu este îndeajuns pentru a opri omenirea din a explora misterele. Omenirea nu știe cine este suveranul tuturor lucrurilor din univers, cu atât mai puțin cunoaște începutul și viitorul omenirii. Omenirea trăiește pur și simplu, vrând-nevrând, în mijlocul acestei legi. Nimeni nu poate scăpa de ea și nimeni nu o poate schimba, căci printre toate lucrurile și în ceruri nu este decât Cel de la veșnicie în veșnicie care deține suveranitatea peste tot. El este Cel care nu a fost niciodată văzut de om, Cel pe care omenirea nu L-a cunoscut niciodată, în a cărui existență omenirea n-a crezut niciodată, totuși El este Cel care a dat suflare strămoșilor omenirii și a dat viață omenirii. El este Cel care alimentează și hrănește omenirea pentru existența ei și călăuzește omenirea până în prezent. Mai mult decât atât, El și numai El este Cel de care depinde omenirea pentru a supraviețui. El deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor și domnește peste toate ființele vii din univers. El stăpânește cele patru anotimpuri și El este Cel care cheamă vântul, înghețul, zăpada și ploaia. El dă omenirii soare și aduce noaptea. El a fost Cel care a creat cerurile și pământul, oferind omului munți, lacuri și râuri și toate creaturile vii din ele. Fapta Lui este peste tot, puterea Lui este peste tot, înțelepciunea Lui este peste tot, iar autoritatea Lui este pretutindeni. Fiecare dintre aceste legi și reguli este întruchiparea faptei Sale, și fiecare dintre ele dezvăluie înțelepciunea și autoritatea Lui. Cine se poate eschiva de la suveranitatea Sa? Și cine se poate elibera de proiectele Sale? Toate lucrurile există sub privirea Lui și, în plus, toate creaturile trăiesc sub suveranitatea Lui. Fapta și puterea Lui nu dau omenirii altă posibilitate decât să recunoască faptul că El există cu adevărat și că deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor. Niciun alt lucru în afară de El nu poate avea control asupra universului, cu atât mai puțin să aibă grijă neîncetat de această omenire. Indiferent dacă ești în stare să recunoști fapta lui Dumnezeu și indiferent dacă tu crezi în existența lui Dumnezeu, nu există nicio îndoială că soarta ta se află în rânduiala lui Dumnezeu și nu există nicio îndoială că Dumnezeu va păstra întotdeauna suveranitatea peste toate lucrurile. Existența și autoritatea Lui nu se bazează pe faptul că ele pot sau nu să fie recunoscute și înțelese de om. Numai El știe trecutul, prezentul și viitorul omului, și numai El poate hotărî soarta omenirii. Indiferent dacă ești capabil sau nu să accepți acest lucru, nu va mai dura mult înainte ca omenirea să fie martoră la toate acestea, iar aceasta este realitatea pe care Dumnezeu o va îndeplini. Omenirea trăiește și moare sub ochii lui Dumnezeu. Omenirea trăiește pentru gestionarea lui Dumnezeu și când aceasta închide ochii pentru ultima oară, acest lucru este și pentru aceeași gestionare. Omul vine și pleacă, iarăși și iarăși, înainte și înapoi. Fără excepție, toate fac parte din suveranitatea și din creațiile lui Dumnezeu. Gestionarea lui Dumnezeu continuă întotdeauna și nu a încetat niciodată. El va face omenirea conștientă de existența Sa, o va face să aibă încredere în suveranitatea Lui, să vadă fapta Sa și să revină la împărăția Lui. Acesta este planul Lui și lucrarea pe care o conduce de mii de ani.
Lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu a început la crearea lumii, iar omul este în centrul acestei lucrări. Crearea de către Dumnezeu a tuturor lucrurilor, se poate spune că este de dragul omului. Deoarece lucrarea gestionării Sale se întinde pe parcursul a mii de ani și nu se desfășoară în doar câteva minute sau secunde, ori într-o clipire, sau pe parcursul unui an sau doi, El a trebuit să creeze mai multe lucruri necesare supraviețuirii omului, cum ar fi soarele, luna, tot felul de creaturi vii, hrană și un mediu de viață pentru omenire. Acesta a fost începutul gestionării lui Dumnezeu.
După aceea, Dumnezeu a predat omenirea Satanei, omul a trăit sub sfera Satanei și acest lucru a dus treptat la lucrarea lui Dumnezeu din prima epocă: povestea Epocii Legii… De-a lungul multor mii de ani din Epoca Legii, omenirea s-a obișnuit cu îndrumarea Epocii Legii și a început să o trateze cu superficialitate și a renunțat treptat la grija lui Dumnezeu. Și astfel, în același timp cu respectarea legii, ei s-au închinat la idoli și au comis fapte rele. Ei erau fără protecția lui Iahve și doar își trăiau viața înaintea altarului din templu. De fapt, lucrarea lui Dumnezeu i-a părăsit cu mult timp în urmă și chiar dacă israeliții au rămas încă atașați de lege și au rostit numele lui Iahve și chiar au crezut cu mândrie că numai ei erau poporul lui Iahve și aleșii Acestuia, gloria lui Dumnezeu i-a părăsit în liniște …
Când Dumnezeu face lucrarea Lui, El pleacă întotdeauna în liniște dintr-un loc, în timp ce Își duce ușor la bun sfârșit noua lucrare pe care o începe într-un alt loc. Acest lucru pare incredibil pentru oamenii care sunt amorțiți. Oamenii au prețuit întotdeauna lucrurile vechi și au privit lucrurile noi, nefamiliare, cu vrăjmășie sau le-au văzut ca pe o provocare. Și astfel, indiferent de ce lucrare nouă face Dumnezeu, de la început până la sfârșit, omul este ultimul dintre toți care află despre ea.
Așa cum s-a întâmplat întotdeauna, după lucrarea lui Iahve din Epoca Legii, Dumnezeu Și-a început noua lucrare a celei de-a doua etape: asumarea trupului – întruparea ca om timp de zece, douăzeci de ani – vorbirea și lucrarea Sa printre credincioși. Cu toate acestea, nimeni nu știa, și numai un număr mic de oameni au recunoscut că El a fost Dumnezeu devenit trup după ce Domnul Isus a fost răstignit și înviat. În mod problematic, a apărut cineva numit Pavel, care s-a pus în vrăjmășie de moarte cu Dumnezeu. Chiar și după ce a fost doborât la pământ și a devenit apostol, Pavel nu și-a schimbat vechea natură, ci a mers în continuare pe calea împotrivirii față de Dumnezeu. În timpul în care a lucrat, Pavel a scris multe epistole; din nefericire, generațiile următoare i-au savurat epistolele ca fiind cuvintele lui Dumnezeu, până la punctul de a le include în Noul Testament și confundate cu cuvintele rostite de Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat o mare rușine de la apariția Scripturii! Și nu a fost această greșeală comisă din cauza nebuniei omului? Habar nu aveau că, în scriptele lucrării lui Dumnezeu în Epoca Harului, epistolele sau scrierile spirituale ale omului pur și simplu nu ar trebui să fie acolo pentru a simula lucrarea și cuvintele lui Dumnezeu. Dar asta este fără relevanță, așa că să ne întoarcem la subiectul nostru principal. De îndată ce a fost terminată a doua etapă a lucrării lui Dumnezeu – după răstignire – lucrarea lui Dumnezeu de recuperare a omului din păcat (adică, recuperarea omului din mâinile Satanei) a fost realizată. Așa că, din acel moment, omenirea trebuia doar să-L accepte pe Domnul Isus ca Mântuitor pentru ca păcatele ei să fie iertate. Oficial vorbind, păcatele omului nu mai erau o barieră pentru a-și atinge mântuirea și a veni înaintea lui Dumnezeu, și nu mai erau pârghiile prin care Satana acuza omul. Asta pentru că Dumnezeu Însuși a făcut o lucrare reală, a luat înfățișarea și anticiparea unui trup păcătos, iar Dumnezeu Însuși a fost jertfa pentru păcat. În felul acesta, omul a coborât de pe cruce, fiind răscumpărat și mântuit datorită trupului lui Dumnezeu, asemănarea cu acest trup păcătos. Astfel, după ce a fost luat captiv de Satana, omul s-a apropriat cu un pas de a accepta mântuirea înaintea lui Dumnezeu. Bineînțeles, această etapă de lucru a fost gestionarea lui Dumnezeu, care a fost cu un pas înainte de Epoca Legii și de un nivel mai profund decât Epoca Legii.
Aceasta este gestionarea lui Dumnezeu: să dea omenirea Satanei – o omenire care nu știe ce este Dumnezeu, ce este Creatorul, cum să se închine lui Dumnezeu și de ce este necesar să se supună lui Dumnezeu – și să dea frâu liber corupției Satanei. Pas cu pas, Dumnezeu recuperează apoi omul din mâinile Satanei, până când omul se închină pe deplin lui Dumnezeu și îl respinge pe Satana. Aceasta este gestionarea lui Dumnezeu. Toate acestea sună ca o poveste mitică; și pare uimitor. Oamenii simt că este ca o poveste mitică, și asta pentru că nu au nicio bănuială despre cât de multe s-au petrecut cu omul în ultimele câteva mii de ani, cu atât mai puțin știu câte povestiri au existat în întinderea acestui univers. Mai mult decât atât, asta pentru că ei nu pot aprecia lumea mai surprinzătoare și mai înfricoșătoare care există dincolo de lumea materială, dar pe care ochii lor muritori îi împiedică să o vadă. Pare de neînțeles pentru om, și asta pentru că omul nu înțelege semnificația mântuirii omenirii de către Dumnezeu și semnificația lucrării de gestionare a lui Dumnezeu, și nu înțelege cum vrea Dumnezeu, în cele din urmă, să fie omenirea. Este o omenire asemănătoare cu Adam și Eva, necoruptă de Satana? Nu! Gestionarea lui Dumnezeu este pentru a câștiga un grup de oameni care se închină lui Dumnezeu și se supun Lui. Această omenire a fost coruptă de Satana, dar nu mai vede pe Satana ca fiind tatăl ei; ea recunoaște chipul urât al Satanei și îl respinge și vine înaintea lui Dumnezeu pentru a accepta judecata și mustrarea Sa. Ea știe ce este urât și cum contrastează cu ceea ce este sfânt și recunoaște măreția lui Dumnezeu și răul Satanei. O astfel de omenire nu va mai lucra pentru Satana, nici nu se va închina Satanei, nici nu va proslăvi pe Satana. Asta pentru că sunt un grup de oameni care au fost cu adevărat câștigați de Dumnezeu. Aceasta este semnificația gestionării omenirii de către Dumnezeu. În timpul lucrării de gestionare a lui Dumnezeu din prezent, omenirea este obiectul corupției Satanei și, în același timp, este obiectul mântuirii lui Dumnezeu, precum și produsul pentru care se luptă Dumnezeu și Satana. În același timp cu efectuarea lucrării Sale, Dumnezeu recuperează treptat omul din mâinile Satanei și, astfel, omul se apropie tot mai mult de Dumnezeu …
Apoi a venit Epoca Împărăției, care este o etapă mai practică de lucru și, totuși, este și cea mai dificilă de acceptat pentru om. Asta se datorează faptului că, cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult toiagul lui Dumnezeu se apropie de om, și cu atât mai clar fața lui Dumnezeu apare înaintea omului. După răscumpărarea omenirii, omul se întoarce oficial în sânul lui Dumnezeu. Omul a crezut că acum era timpul să se bucure, totuși el este supus unui asalt total frontal din partea lui Dumnezeu, pe care nimeni nu l-a prevăzut: așa cum se pare, este vorba despre un botez de care poporul lui Dumnezeu trebuie să „se bucure”. Sub o astfel de îngrijire, oamenii nu au de ales decât să se oprească și să se gândească la ei înșiși: eu sunt mielul, pierdut de mulți ani, pentru care Dumnezeu a cheltuit atât de mult ca să-l răscumpăre, atunci de ce mă tratează Dumnezeu așa? Este felul lui Dumnezeu de a râde de mine și de a mă demasca?… După ce ani la rând au trecut, omul a devenit bătut de vreme, trăind greutăți de rafinare și mustrare. Deși omul și-a pierdut „gloria” și „romantismul” vremurilor trecute, a ajuns în mod inconștient să înțeleagă principiile comportamentului uman și a ajuns să aprecieze anii de devotament ai lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Omul începe încet să-și deteste propria barbarie. El începe să urască cât de sălbatic este, și toate neînțelegerile față de Dumnezeu și cererile lipsite de logică pe care le-a făcut către El. Timpul nu poate fi dat înapoi; evenimentele trecute devin amintirile regretabile ale omului, iar cuvintele și dragostea lui Dumnezeu devin forța motrice a noii vieți a omului. Rănile omului se vindecă pe zi ce trece, îi revine puterea, se ridică și se uită la fața Celui Atotputernic … doar pentru a descoperi că El a fost mereu lângă mine și că zâmbetul și înfățișarea Lui sunt încă atât de tulburătoare. Inima Lui încă se mai preocupă de omenirea pe care El a creat-o și mâinile Sale sunt încă la fel de calde și de puternice așa cum erau la început. Este ca și cum omul s-ar fi întors în Grădina Edenului, dar de data aceasta omul nu se mai lasă ademenit de șarpe, nu se mai îndepărtează de fața lui Iahve. Omul îngenunchează înaintea lui Dumnezeu, privește fața zâmbitoare a lui Dumnezeu și oferă sacrificiul său cel mai prețios – O! Doamne, Dumnezeul meu!
Dragostea și compasiunea lui Dumnezeu pătrund în fiecare detaliu al lucrării Sale de gestionare și, indiferent dacă oamenii sunt capabili sau nu să înțeleagă intențiile bune ale lui Dumnezeu, El continuă să facă neobosit lucrarea pe care intenționează să o ducă la bun sfârșit. Indiferent de cât de mult înțeleg oamenii din gestionarea lui Dumnezeu, beneficiile și asistența lucrării făcute de Dumnezeu pot fi apreciate de toți. Poate că astăzi nu ai simțit nici dragostea, nici viața oferite de Dumnezeu, dar atâta timp cât nu-L părăsești pe Dumnezeu și nu renunți la hotărârea ta de a căuta adevărul, atunci va fi întotdeauna o zi când Dumnezeu îți va zâmbi. Căci scopul lucrării de gestionare a lui Dumnezeu este de a recupera omenirea care se află sub stăpânirea Satanei, nu de a abandona omenirea care a fost coruptă de Satana și care se opune lui Dumnezeu.
Exprimat la 23 septembrie 2005
Kommentar schreiben