Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (III)
Aceste câteva părtășii au avut un impact major asupra fiecărei persoane. Începând de acum, oamenii pot simți, în sfârșit, cu adevărat, existența reală a lui Dumnezeu și faptul că El este, de fapt, foarte aproape de ei. Deși oamenii au crezut în Dumnezeu timp de mulți ani, ei nu I-au înțeles niciodată cu adevărat gândurile și ideile așa cum le înțeleg acum, nici nu au experimentat cu adevărat faptele Lui practice așa cum o fac acum. Fie că este vorba de cunoaștere sau practică efectivă, majoritatea oamenilor au învățat ceva nou și au ajuns să înțeleagă mai bine și au realizat greșelile din căutările din trecut, și-au dat seama de superficialitatea experienței lor și de faptul că există prea multe lucruri care nu sunt conform voii lui Dumnezeu și și-au dat seama că ceea ce îi lipsește cel mai mult omului este cunoașterea firii lui Dumnezeu. Această cunoaștere din partea oamenilor este un tip de cunoaștere perceptivă; să se ridice la nivelul cunoașterii raționale necesită o aprofundare și o întărire treptată prin experiențele lor. Înainte ca oamenii să-L înțeleagă cu adevărat pe Dumnezeu, se poate spune din punct de vedere subiectiv că ei cred în existența Lui în inimile lor, dar nu înțeleg în mod real chestiunile specifice precum ce fel de Dumnezeu este El de fapt, care este voia Lui, care este firea Lui și care este atitudinea Lui adevărată față de omenire. Acest lucru compromite foarte mult credința oamenilor în Dumnezeu – credința lor pur și simplu nu poate să atingă puritatea sau perfecțiunea. Chiar dacă ești față în față cu cuvântul lui Dumnezeu sau simți că L-ai întâlnit pe Dumnezeu prin experiențele tale, tot nu se poate spune că Îl înțelegi complet. Deoarece nu cunoști gândurile lui Dumnezeu sau ceea ce El iubește și ceea ce urăște, ce Îl supără și ce Îi aduce bucurie, tu nu Îl înțelegi cu adevărat. Credința ta este construită pe o temelie de nedeslușire și imaginație, pe baza dorințelor tale subiective. Este încă departe de o credință autentică și încă ești departe de a fi un discipol adevărat. Explicațiile exemplelor din aceste povești biblice le-au permis oamenilor să cunoască inima lui Dumnezeu, ce gândea El la fiecare pas din lucrarea Sa și motivul pentru care a făcut această lucrare, care erau planul și intenția Lui inițială când a făcut-o, modul în care Și-a obținut ideile și modul în care S-a pregătit și Și-a dezvoltat planul. Prin aceste povești, putem câștiga o înțelegere detaliată, specifică a fiecărei intenții în parte și a fiecărui gând adevărat al lui Dumnezeu în timpul celor șase mii de ani ai lucrării Sale de gestionare și a atitudinii Sale față de oameni în diferite momente și în diferite epoci. Să înțelegi ce gândea Dumnezeu, care era atitudinea Lui și firea pe care a dezvăluit-o El când S-a confruntat cu fiecare situație poate ajuta fiecare persoană să realizeze mai profund adevărata Lui existență și să simtă mai profund realitatea și autenticitatea Lui. Scopul Meu în relatarea acestor povești nu este ca oamenii să înțeleagă istorie biblică, nici nu este să îi ajut să devină familiarizați cu cărțile Bibliei sau oamenii din acestea și, mai ales, nu este să îi ajut pe oameni să înțeleagă contextul a ceea ce Dumnezeu a făcut în timpul Epocii Legii. Scopul Meu este să-i ajut pe oameni să înțeleagă voia lui Dumnezeu, firea Sa și fiecare părticică din El și să câștige o înțelegere și o cunoaștere mai autentică și mai exactă a lui Dumnezeu. În acest mod, inimile oamenilor pot, puțin câte puțin, să se deschidă față de Dumnezeu, să devină mai apropiate de Dumnezeu și să-L poată înțelege mai bine pe El, firea Sa, esența Sa, și să-L cunoască mai bine pe adevăratul Dumnezeu Însuși.
Cunoașterea firii lui Dumnezeu și a ceea ce El are și este poate avea un impact pozitiv asupra oamenilor. Îi poate ajuta să aibă mai multă încredere în Dumnezeu și îi poate ajuta să capete o ascultare și o frică adevărată față de El. Atunci, ei nu vor mai fi discipoli orbi sau oameni care Îl venerează orbește. Dumnezeu nu vrea proști sau persoane care urmează mulțimea orbește, ci un grup de oameni care au în inimile lor o cunoaștere și o înțelegere clară a firii lui Dumnezeu și care se pot comporta ca martori ai Lui, oameni care nu L-ar abandona niciodată pe Dumnezeu datorită frumuseții Sale, datorită a ceea ce are și este și datorită firii Sale drepte. Ca discipol al lui Dumnezeu, dacă în inima ta încă există o lipsă de claritate sau dacă există ambiguitate sau confuzie în privința existenței Lui adevărate, a firii Sale, a ceea ce El are și este și a planului Său de a mântui omenirea, atunci credința ta nu poate câștiga lauda lui Dumnezeu. El nu vrea ca acest fel de persoană să-L urmeze și Lui nu-I place ca acest fel de persoană să vină înaintea Sa. Deoarece acest fel de persoană nu-L înțelege pe Dumnezeu, nu își poate da inima Lui – inima sa este închisă pentru El, deci credința sa în Dumnezeu este plină de impurități. Modul în care Îl urmează pe Dumnezeu nu poate fi numit decât orbește. Oamenii pot câștiga o credință adevărată și pot fi discipoli adevărați doar dacă Îl înțeleg și Îl cunosc în mod real pe Dumnezeu, ceea ce creează frică de El și ascultare adevărată. Doar în acest mod își pot da inima lui Dumnezeu și o pot deschide față de El. Asta vrea Dumnezeu, deoarece tot ceea ce fac și gândesc ei poate rezista la testul lui Dumnezeu și ei pot fi martori pentru Dumnezeu. Tot ceea ce vă comunic în privința firii lui Dumnezeu sau ceea ce El are și este, sau voia Lui și gândurile Lui în tot ceea ce face, și din oricare perspectivă, din oricare unghi vorbesc despre acest lucru, toate sunt pentru a vă ajuta să fiți mai convinși de existența reală a lui Dumnezeu și să înțelegeți și să apreciați mai profund iubirea Lui pentru omenire și grija Lui pentru oameni și dorința Lui sinceră de a gestiona și a mântui omenirea.
Astăzi, mai întâi vom recapitula gândurile, ideile și fiecare mișcare a lui Dumnezeu de când a creat oamenii și ne vom uita la lucrarea pe care a desfășurat-o de la crearea lumii și până la începutul oficial al Epocii Harului. Putem atunci să descoperim care dintre gândurile și ideile lui Dumnezeu sunt necunoscute pentru om și de acolo putem să clarificăm ordinea planului lui Dumnezeu de gestionare (planului mântuirii) și putem să înțelegem detaliat contextul în care Dumnezeu a creat lucrarea Sa de gestionare, sursa acesteia și procesul de dezvoltare și, de asemenea, să înțelegem în întregime rezultatele pe care le așteaptă El de la lucrarea Sa de gestionare – adică, partea esențială și scopul lucrării Sale de gestionare. Pentru a înțelege aceste lucruri trebuie să ne întoarcem într-o vreme îndepărtată, liniștită și tăcută când nu existau oameni…
Când Dumnezeu S-a ridicat din patul Său, primul Lui gând a fost acesta: să creeze o persoană vie, o ființă umană, reală – cineva cu care să trăiască și care să fie tovarășul Său constant. Această persoană putea să-L asculte și Dumnezeu putea să Se încreadă în el și să vorbească cu el. Apoi, pentru prima oară, Dumnezeu a luat un pumn de țărână și a folosit-o pentru a crea prima persoană vie pe care Și-a imaginat-o, apoi i-a dat acestei făpturi vii un nume – Adam. Odată ce Dumnezeu câștigase această persoană care trăia și respira, cum S-a simțit? Pentru prima dată, El a simțit bucuria de a avea o persoană iubită, un tovarăș. A simțit, de asemenea, pentru prima oară, responsabilitatea de a fi un tată și grija care vine odată cu aceasta. Această persoană care trăia și respira I-a adus fericire și bucurie lui Dumnezeu; El S-a simțit alinat pentru prima oară. Acesta a fost primul lucru pe care Dumnezeu îl făcuse vreodată care nu fusese îndeplinit cu gândurile sau chiar cu cuvintele Sale, ci fusese făcut cu propriile Sale mâini. Când acest fel de ființă – o persoană care respira și trăia – a stat în fața lui Dumnezeu, făcută din carne și oase, cu corp și formă și capabilă să vorbească cu Dumnezeu, El a trăit un fel de bucurie pe care nu o mai simțise înainte. A simțit cu adevărat responsabilitatea Sa, iar această ființă umană nu numai că Îi atingea corzile sufletului, dar fiecare mică mișcare a sa Îl impresiona și Îi încălzea inima. Deci, când această ființă a stat înaintea lui Dumnezeu, a fost prima oară când S-a gândit să câștige mai mulți oameni asemenea. Asta a fost seria de evenimente care a început cu acest prim gând pe care Dumnezeu l-a avut. Pentru Dumnezeu, toate aceste evenimente aveau loc pentru prima oară, dar în cadrul acestor prime evenimente, indiferent ce simțea El în acel moment – bucurie, responsabilitate, grijă – nu exista nimeni cu care să le împartă. Începând cu acel moment, Dumnezeu a simțit cu adevărat o tristețe și o singurătate pe care nu le simțise vreodată înainte. El a simțit că ființele umane nu puteau să accepte sau să înțeleagă iubirea și grija Lui sau intențiile Sale pentru omenire, așadar, tot a simțit durere și suferință în inima Sa. Deși făcuse aceste lucruri pentru om, omul nu era conștient de acestea și nu le înțelegea. Pe lângă fericirea, bucuria și alinarea pe care omul I le aducea, curând, împreună cu acestea, au apărut și primele Lui sentimente de suferință și singurătate. Acestea erau gândurile și sentimentele lui Dumnezeu din acel moment. În timp ce Dumnezeu făcea toate aceste lucruri, în inima Lui, trecea de la bucurie la suferință și de la suferință la durere, toate amestecate cu neliniște. Tot ceea ce voia să facă era să Se grăbească să permită acestei persoane, acestei rase umane, să cunoască ceea ce exista în inima Sa și să înțeleagă cât mai curând intențiile Sale. Atunci, oamenii puteau să devină discipolii Lui și să fie în acord cu El. Ei nu aveau să Îl mai asculte pe Dumnezeu vorbind, ci aveau să rămână fără cuvinte; ei aveau să cunoască modul în care să I se alăture lui Dumnezeu în lucrarea Sa; mai presus de toate, ei aveau să nu mai fie oameni indiferenți la cerințele Lui. Aceste prime lucruri pe care Dumnezeu le-a dus la îndeplinire sunt foarte importante și au o mare valoare pentru planul Lui de gestionare (planul mântuirii) și pentru ființele umane de astăzi.
După crearea tuturor lucrurilor și oamenilor, Dumnezeu nu S-a odihnit. El abia aștepta să-Și îndeplinească gestionarea și abia aștepta să câștige poporul pe care îl iubea atât de mult din rândul omenirii.
În continuare, nu mult după ce Dumnezeu a creat ființele umane, vedem din Biblie că a existat un mare potop în întreaga lume. Noe este menționat în consemnarea potopului și se poate spune că Noe a fost prima persoană care a primit chemarea lui Dumnezeu să lucreze cu El pentru a finaliza o sarcină a lui Dumnezeu. Desigur, asta a fost, de asemenea, prima dată când Dumnezeu apelase la o persoană de pe pământ să facă ceva conform poruncii Sale. Odată ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu a inundat pământul pentru prima dată. Când Dumnezeu a distrus pământul cu potopul, a fost prima dată când S-a simțit copleșit de dezgust față de ființele umane de când le crease; asta L-a forțat pe Dumnezeu să ia decizia dureroasă de a distruge rasa umană printr-un potop. După ce potopul a distrus pământul, Dumnezeu a făcut primul Său legământ cu oamenii, promițând că nu va mai face acest lucru niciodată. Simbolul acestui legământ a fost un curcubeu. Acesta a fost primul legământ al lui Dumnezeu cu omenirea, astfel încât curcubeul a fost primul semn al unui legământ oferit de Dumnezeu; acest curcubeu este un lucru real, fizic care există. Însăși existența acestui curcubeu Îl face pe Dumnezeu să simtă deseori tristețe pentru rasa umană anterioară pe care a pierdut-o și are rolul de a-I reaminti ceea ce li s-a întâmplat… Dumnezeu nu-Și va încetini ritmul – El abia așteaptă să facă următorul pas din gestionarea Sa. În consecință, Dumnezeu l-a ales pe Avraam ca prima Sa opțiune pentru lucrarea Sa din întreg Israelul. Asta a fost și prima oară când Dumnezeu a ales un asemenea candidat. Dumnezeu a hotărât să înceapă să-Și îndeplinească lucrarea de a mântui omenirea prin această persoană și să Își continue lucrarea prin urmașii acestei persoane. Putem vedea în Biblie că asta a făcut Dumnezeu cu Avram. Apoi, Dumnezeu a făcut din Israel primul tărâm ales și Și-a început lucrarea în Epoca Legii prin poporul Său ales, israeliții. Încă o dată, pentru prima oară, Dumnezeu le-a oferit israeliților reguli și legi clare pe care omenirea ar trebui să le urmeze și le-a explicat în detaliu. Asta a fost prima dată când Dumnezeu le oferise ființelor umane astfel de reguli standard, specifice pentru modul în care să facă sacrificii, cum ar trebui să trăiască, ce ar trebui să facă și să nu facă, ce sărbători și zile ar trebui să respecte și principiile de urmărit în tot ceea ce făceau. Asta era prima dată când Dumnezeu oferise omenirii astfel de regulamente și principii standard, detaliate pentru viețile lor.
Când spun „prima oară”, înseamnă că Dumnezeu nu mai săvârșise o asemenea lucrare până atunci. Este ceva ce nu a existat înainte și, chiar dacă Dumnezeu crease omenirea și crease toate tipurile de făpturi și ființe vii, El nu săvârșise niciodată acel tip de lucrare. Toată această lucrare a inclus gestionarea oamenilor de către Dumnezeu; totul a avut de-a face cu oamenii și cu mântuirea și gestionarea oamenilor de către Dumnezeu. După Avraam, Dumnezeu, din nou, a făcut o alegere pentru prima oară – El l-a ales pe Iov să fie cel aflat sub lege care putea rezista la ispitirile Satanei în timp ce continua să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău și să fie martor pentru El. Asta era, de asemenea, prima dată când Dumnezeu i-a permis Satanei să ispitească o persoană și prima dată când El a făcut un pariu cu Satana. În final, pentru prima dată, Dumnezeu a câștigat pe cineva care era capabil să mărturisească ferm pentru El în timp ce se confrunta cu Satana – o persoană care putea să fie martor pentru El și să-L rușineze cu totul pe Satana. De când Dumnezeu a creat omenirea, aceasta a fost prima persoană pe care El a câștigat-o, care a putut să-L mărturisească. Odată ce l-a câștigat pe acest om, Dumnezeu a fost chiar mai dornic să-Și continue gestionarea și să treacă la următorul stadiu al lucrării, pregătindu-Și următoarea alegere și locul lucrării.
După ce am făcut părtășie în privința tuturor acestor lucruri, înțelegeți cu adevărat voia lui Dumnezeu? Dumnezeu consideră această situație a gestionării omenirii, a mântuirii oamenilor, ca fiind mai importantă decât orice altceva. El face aceste lucruri nu numai cu mintea Sa, nici doar prin cuvintele Sale și, în special, nu o face întâmplător – El face toate aceste lucruri cu un plan, cu un scop, cu standarde și cu voia Sa. Este clar că această lucrare de a mântui omenirea are o mare importanță, atât pentru Dumnezeu, cât și pentru om. Indiferent cât de dificilă este lucrarea, indiferent cât de mari sunt obstacolele, indiferent cât de slabi sunt oamenii sau cât de profundă este răzvrătirea omenirii, nimic din toate acestea nu sunt dificile pentru Dumnezeu. Dumnezeu Se agită, depunând eforturi susținute și gestionând lucrarea pe care El Însuși dorește să o îndeplinească. El, de asemenea, aranjează totul și conduce toți oamenii și lucrarea pe care dorește să o finalizeze – niciunul dintre aceste lucruri nu a mai fost făcut înainte. Este prima dată când Dumnezeu a folosit aceste metode și a plătit un preț mare pentru acest proiect major de gestionare și mântuire a omenirii. În timp ce Dumnezeu îndeplinește această lucrare, puțin câte puțin, El Își exprimă truda față de oameni fără rezerve, ceea ce El are și este, înțelepciunea și atotputernicia și fiecare aspect al firii Sale. El dezvăluie fără rezerve toate acestea omenirii puțin câte puțin, dezvăluind și exprimând aceste lucruri așa cum nu a mai făcut-o vreodată înainte. Deci, în întreg universul, pe lângă oamenii pe care Dumnezeu dorește să-i gestioneze și să-i mântuiască, nu au existat niciodată făpturi care să fie atât de apropiate de Dumnezeu, care să aibă o astfel de relație apropiată cu El. În inima Sa, omenirea pe care El dorește să o gestioneze și să o mântuiască este cea mai importantă și El apreciază această omenire mai presus de orice altceva; chiar dacă El a plătit un preț mare pentru oameni și chiar dacă este rănit și sfidat în mod continuu de ei, El nu renunță niciodată la ei și continuă neobosit în lucrarea Sa, fără plângeri sau regrete. Asta pentru că El știe că mai devreme sau mai târziu, oamenii se vor trezi într-o zi la apelul Său și vor fi impresionați de cuvintele Sale, vor recunoaște că El este Domnul creației și se vor întoarce la dreapta Lui…
După ce ați auzit toate acestea astăzi, este posibil să simțiți că tot ceea ce face Dumnezeu este foarte normal. Se pare că oamenii au simțit întotdeauna ceva din voia lui Dumnezeu pentru ei din cuvintele Sale și din lucrarea Sa, dar există întotdeauna o anumită distanță între sentimentele lor sau cunoașterea lor și ceea ce gândește Dumnezeu. Deci, cred că este necesară comunicarea cu toți oamenii în privința motivului pentru care Dumnezeu a creat omenirea și a contextului de la baza dorinței Sale de a câștiga oamenii la care a sperat. Este esențial să împărtășim asta cu toți oamenii, pentru ca tuturor să le fie clar acest lucru în inima lor. Deoarece fiecare gând și idee a lui Dumnezeu și fiecare fază și perioadă a lucrării Sale se unește și este strâns legată de întreaga Lui lucrare de gestionare, a înțelege gândurile, ideile lui Dumnezeu și voia Sa în fiecare pas al lucrării Sale, este același lucru cu a înțelege sursa lucrării planului Său de gestionare. Pe această bază, înțelegerea ta în privința lui Dumnezeu devine mai profundă. Deși tot ceea ce a făcut Dumnezeu când a creat prima dată lumea, lucru menționat mai devreme, reprezintă doar niște informații pentru oameni acum și pare irelevant în căutarea adevărului, pe parcursul experienței tale, va exista o zi când vei crede că nu reprezintă ceva așa de simplu precum câteva informații, nici ceva atât de simplu precum niște taine. Pe măsură ce viața ta se desfășoară și când există un pic din poziția lui Dumnezeu în inima ta sau când Îi înțelegi mai profund și mai amănunțit voia, vei înțelege cu adevărat importanța și necesitatea lucrurilor despre care vorbesc astăzi. Nu contează în ce măsură ați acceptat acest lucru; este necesar ca voi să înțelegeți și să cunoașteți aceste lucruri. Când Dumnezeu face ceva, când Își îndeplinește lucrarea, indiferent dacă e prin ideile Sale sau cu propriile mâini, indiferent dacă este prima sau ultima dată când a făcut-o – în final, Dumnezeu are un plan, iar scopurile și gândurile Sale sunt în tot ceea ce face. Aceste scopuri și gânduri reprezintă firea lui Dumnezeu și exprimă ceea ce El are și este. Aceste două lucruri – firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și este – trebuie înțelese de fiecare persoană în parte. Odată ce o persoană înțelege firea Sa și ceea ce El are și este, aceasta poate înțelege treptat motivul pentru care Dumnezeu face lucrurile și pentru care El spune ceea ce spune. Astfel, acea persoană poate atunci să aibă mai multă credință să Îl urmeze pe Dumnezeu, să urmărească adevărul și să urmărească o schimbare a firii. Adică, înțelegerea lui Dumnezeu de către om și credința omului în Dumnezeu sunt inseparabile.
Chiar dacă lucrul despre care oamenii aud sau pe care îl înțeleg este firea lui Dumnezeu, ceea ce El are și este, ceea ce ei câștigă este viața care vine de la Dumnezeu. Odată ce această viață a fost înfăptuită în tine, frica ta de Dumnezeu va deveni tot mai mare și culegerea acestei recolte va avea loc foarte natural. Dacă nu vrei să înțelegi sau să cunoști firea sau esența lui Dumnezeu, dacă nici măcar nu vrei să cugeți la aceste lucruri sau să te concentrezi asupra lor, îți pot spune cu siguranță că modul în care urmărești momentan credința în Dumnezeu nu îți poate permite niciodată să Îi satisfaci voia sau să obții aprecierea Lui. Mai mult decât atât, nu poți niciodată să atingi cu adevărat mântuirea – acestea sunt consecințele finale. Când oamenii nu-L înțeleg pe Dumnezeu și nu Îi cunosc firea, inimile lor nu se pot deschide niciodată cu adevărat față de El. Odată ce L-au înțeles pe Dumnezeu, ei vor începe să înțeleagă și să savureze ceea ce e în inima Lui cu interes și credință. Când vei înțelege și vei savura ceea ce e în inima lui Dumnezeu, inima ta se va deschide treptat, puțin câte puțin, față de El. Când inima ta se va deschide față de El, vei simți cât de rușinoase și demne de dispreț sunt dialogurile tale cu Dumnezeu, cerințele tale față de El și propriile tale dorințe extravagante. Când inima ta se va deschide cu adevărat față de Dumnezeu, vei vedea că inima Sa este o lume infinită și vei intra într-un tărâm pe care nu l-ai mai experimentat înainte. În acest tărâm nu există înșelare, nu există amăgeală, nu există întuneric și nu există rău. Există doar sinceritate și credință; doar lumină și echitate; doar dreptate și bunătate. Acest tărâm este plin de iubire și grijă, plin de compasiune și toleranță și prin acest lucru simți fericirea și bucuria de a fi viu. Aceste lucruri sunt ceea ce El îți va dezvălui când îți vei deschide inima față de Dumnezeu. Această lume infinită este plină de înțelepciunea lui Dumnezeu și plină de omnipotența Sa; este, de asemenea, plină de iubirea și autoritatea Lui. Aici, poți vedea fiecare aspect a ceea ce Dumnezeu are și este, ce Îi aduce bucurie, de ce se îngrijorează și de ce devine trist, de ce devine furios… Asta poate să vadă fiecare persoană care își deschide inima și Îi permite lui Dumnezeu să intre. Dumnezeu poate veni în inima ta doar dacă o deschizi față de El. Poți vedea ceea ce Dumnezeu are și este și poți vedea voia Lui pentru tine doar dacă a venit în inima ta. În acel moment, vei descoperi că totul la Dumnezeu este foarte valoros, că ceea ce El are și este reprezintă un lucru demn de prețuire. În comparație cu acel lucru, abia merită menționați oamenii care te înconjoară, obiectele și evenimentele din viața ta și chiar persoanele tale dragi, partenerul tău și lucrurile pe care le iubești. Acestea sunt așa de mici, de modeste; vei simți că niciun obiect material nu va mai putea vreodată să te atragă din nou și că nu te mai poate face să plătești niciun preț pentru el vreodată. În smerenia lui Dumnezeu, vei vedea măreția și supremația Sa; în plus, prin ceva ce El făcuse și pe care tu îl considerai destul de mic, vei vedea înțelepciunea Lui infinită și toleranța Sa și vei vedea răbdarea, îngăduința și înțelegerea Lui pentru tine. În tine, asta va da naștere unei iubiri pentru El. În acea zi, vei simți că omenirea trăiește într-o lume foarte murdară, că oamenii care îți sunt alături și lucrurile care se petrec în viața ta și chiar cei pe care îi iubești, iubirea lor pentru tine și așa-zisa lor protecție sau grijă pentru tine nici măcar nu merită menționate – că doar Dumnezeu este iubitul tău și că doar pe El Îl prețuiești cel mai mult. Când va veni acea zi, cred că vor exista unii care vor spune: iubirea lui Dumnezeu este foarte mare și esența Sa este foarte sfântă – în Dumnezeu, nu există înșelăciune, rău, invidie sau discordie, ci doar dreptate și autenticitate și tot ceea ce Dumnezeu are și este ar trebui să fie aspirația oamenilor. Oamenii ar trebui să se străduiască și să aspire la acest lucru. Pe ce bază este construită abilitatea omenirii de a realiza acest lucru? Este construită pe baza înțelegerii umane a firii lui Dumnezeu și a înțelegerii esenței Lui. Așadar, înțelegerea firii lui Dumnezeu și a ceea ce El are și este, reprezintă o lecție pe tot parcursul vieții pentru fiecare persoană și este un scop de-o viață urmărit de fiecare persoană care se străduiește să-și schimbe firea și să-L cunoască pe Dumnezeu.
Tocmai am vorbit despre toată lucrarea pe care Dumnezeu a finalizat-o, seria de lucruri pe care El le-a făcut pentru prima dată. Fiecare din aceste lucruri este relevant pentru planul lui Dumnezeu de gestionare și pentru voia lui Dumnezeu. Aceste lucruri sunt relevante, de asemenea, pentru propria fire a lui Dumnezeu și pentru esența Sa. Dacă vrem să înțelegem mai bine ce are și este Dumnezeu, nu ne putem opri la Vechiul Testament sau la Epoca Legii, ci trebuie să avansăm pe urmele pașilor pe care Dumnezeu i-a făcut în lucrarea Sa. Așadar, dat fiind că Dumnezeu a încheiat Epoca Legii și a început Epoca Harului, proprii noștri pași au ajuns la Epoca Harului – o epocă plin de har și de răscumpărare. În această epocă, Dumnezeu a făcut din nou ceva important pentru prima oară. Lucrarea din această nouă epocă a fost un nou punct de plecare, atât pentru Dumnezeu, cât și pentru omenire. Acest nou punct de plecare a fost încă o dată noua lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o pentru prima oară. Această nouă lucrare a reprezentat ceva fără precedent îndeplinit de Dumnezeu și pe care oamenii și toate făpturile nu și-l puteau imagina. Este ceva care acum le este bine cunoscut tuturor oamenilor – asta a fost prima dată când Dumnezeu a devenit o ființă umană, prima dată când a început o nouă lucrare cu înfățișarea exterioară a unui om, cu identitatea de om. Această nouă lucrare semnifica faptul că Dumnezeu Își finalizase lucrarea în Epoca Legii, faptul că nu avea să mai spună sau să facă nimic în cadrul legii. Nici nu avea să mai vorbească sau să facă nimic sub forma legii sau conform principiilor sau regulilor legii. Adică, toată lucrarea Sa bazată pe lege a fost oprită pentru totdeauna și nu avea să mai fie continuată, deoarece Dumnezeu a vrut să înceapă o nouă lucrare și să facă lucruri noi, iar planul Său încă o dată avea un nou punct de plecare. Astfel, Dumnezeu a trebuit să conducă omenirea în următoarea epocă.
Dacă acestea erau vești amenințătoare sau vești bune pentru oameni depindea de care era esența acestora. Se poate spune că acestea nu erau vești bune, ci unele amenințătoare pentru unii oameni, deoarece când Dumnezeu Și-a început noua lucrare, acei oameni care doar urmau legile și regulile, care doar urmau doctrinele, dar nu se temeau de Dumnezeu, aveau să tindă să folosească vechea lucrarea a lui Dumnezeu pentru a-I condamna noua lucrare. Pentru acești oameni, acestea erau vești amenințătoare; dar pentru fiecare persoană care era nevinovată și deschisă, care era sinceră față de Dumnezeu și dornică să primească răscumpărarea Sa, prima întrupare a lui Dumnezeu reprezenta o veste foarte bună. Căci chiar de când existau oamenii, asta era prima oară când Dumnezeu apăruse și trăise în mijlocul omenirii sub o formă care nu era Duhul; mai degrabă, El S-a născut dintr-un om și a trăit printre oameni ca Fiul Omului și a lucrat în mijlocul lor. Această „primă dată” a dărâmat concepțiile oamenilor și a fost și dincolo de orice imaginație. În plus, toți discipolii lui Dumnezeu au dobândit un beneficiu palpabil. Dumnezeu nu numai că a încheiat vechea epocă, dar a încheiat și vechile Sale metode și stilul Său de lucru. El nu a mai permis mesagerilor Lui să-I transmită voia și nu S-a mai ascuns în nori și nu a mai apărut sau vorbit oamenilor în mod poruncitor prin tunet. Printr-o metodă de neimaginat pentru oameni, care era dificil de înțeles sau de acceptat pentru ei – a deveni trup – El a devenit Fiul Omului pentru a dezvolta lucrarea acelei epoci, un lucru nemaivăzut până atunci. Acest pas a surprins oamenii și a fost și foarte inconfortabil pentru ei, deoarece Dumnezeu începuse iar noua lucrare pe care nu o mai făcuse niciodată. Astăzi, vom analiza lucrarea nouă pe care Dumnezeu a realizat-o în noua epocă, iar în toată această nouă lucrare, ce putem înțelege despre firea Lui și despre ce are și este El?
Următoarele sunt cuvinte din Biblie consemnate în Noul Testament.
1. Matei 12:1 În vremea aceea, într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. Ucenicii Lui erau flămânzi, aşa că au început să smulgă spice de grâu şi să mănânce.
2. Matei 12:6-8 Dar Eu vă spun că aici este Cineva mai mare decât Templul! Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă doresc, nu jertfă!”, n-aţi fi condamnat nişte nevinovaţi! Căci Fiul Omului este Domn şi al Sabatului!
Să aruncăm mai întâi o privire la acest pasaj: „În vremea aceea, într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. Ucenicii Lui erau flămânzi, aşa că au început să smulgă spice de grâu şi să mănânce.”
De ce am selectat acest pasaj? Ce legătură are cu firea lui Dumnezeu? În acest text, primul lucru pe care îl știm este că era ziua Sabatului, dar Domnul Isus a ieșit și Și-a condus discipolii prin câmpurile de porumb. Ceea ce este mai „revoltător” e că ei chiar „au început să smulgă spice de grâu şi să mănânce.” În Epoca Legii, legile lui Iahve Dumnezeu erau că oamenii nu puteau să iasă ca de obicei sau să ia parte la activități în ziua Sabatului – existau multe lucruri care nu puteau fi făcute în ziua Sabatului. Această acțiune din partea Domnului Isus era derutantă pentru cei care trăiseră în cadrul legii pentru o perioadă lungă de timp și chiar a provocat critici. Cât despre confuzia lor și modul în care vorbeau despre ce a făcut Domnul Isus, nu ne vom ocupa de acelea acum și vom discuta mai întâi motivul pentru care Domnul Isus a ales să facă acest lucru în ziua Sabatului, dintre toate zilele, și ce dorea El să comunice oamenilor care trăiau sub lege prin această acțiune. Aceasta este legătura dintre acest pasaj și firea lui Dumnezeu despre care vreau să vorbesc.
Când a venit Domnul Isus, El a folosit acțiunile Sale practice pentru a le comunica oamenilor: Dumnezeu a părăsit Epoca Legii și a început noua lucrare, iar această nouă lucrare nu necesita respectarea Sabatului; când Dumnezeu a ieșit din limitele zilei de Sabat, asta era doar o avanpremieră a noii Sale lucrări, iar lucrarea Sa cu adevărat măreață continua să se desfășoare. Când Domnul Isus Și-a început lucrarea, El deja lăsase în urmă legăturile Epocii Legii și depășise regulile și principiile din acea epocă. În El, nu mai exista nicio urmă de ceva care să aibă legătură cu legea; El o abandonase cu totul și nu o mai respecta și nu mai cerea omenirii să o respecte. Așadar, aici vezi că Domnul Isus a mers prin câmpurile de porumb în ziua Sabatului; Domnul nu s-a odihnit, ci a fost afară la lucru. Această acțiune a Lui a fost un șoc pentru concepțiile oamenilor și le-a comunicat că El nu mai trăia sub lege și că El părăsise granițele Sabatului și apăruse în fața omenirii și în mijlocul lor cu o nouă imagine, cu un nou mod de lucru. Această acțiune a Lui le-a spus oamenilor că adusese cu El o nouă lucrare care a început cu ieșirea din lege și ieșirea din Sabat. Când Dumnezeu Își îndeplinea noua lucrare, El nu Se mai agăța de trecut și nu Se mai preocupa de regulile Epocii Legii. Nici nu era afectat de lucrarea Sa din epoca precedentă, ci lucra ca de obicei în ziua Sabatului, iar când ucenicii Lui erau înfometați, ei puteau să culeagă porumb și să mănânce. Acestea toate erau foarte normale în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu putea să aibă un nou început pentru mare parte din lucrarea pe care vrea să o facă și lucrurile pe care vrea să le spună. Odată ce El are un nou început, El nici nu mai menționează lucrarea Sa anterioară, nici nu o mai continuă. Căci Dumnezeu are principiile proprii în lucrarea Lui. Când vrea să înceapă o nouă lucrare, El vrea să aducă omenirea într-o nouă etapă a lucrării Sale și lucrarea Sa a trecut la o fază superioară. Dacă oamenii continuă să se comporte conform vechilor zicale sau reguli sau continuă să le țină strâns, El nu-Și va aminti acest lucru și nu-l va lăuda. Asta pentru că El deja a adus o nouă lucrare și a intrat într-o nouă fază a lucrării Sale. Când El inițiază o nouă lucrare, El apare în fața omenirii cu o imagine complet nouă, dintr-un unghi complet nou și într-un mod cu totul nou, astfel ca oamenii să poată vedea diferite aspecte ale firii Sale și ceea ce El are și este. Acesta este unul din scopurile Sale în noua lucrare. Dumnezeu nu rămâne atașat de ceea ce este vechi și nu o ia pe calea bătătorită; când El lucrează și vorbește nu este pe cât își imaginează oamenii de prohibitiv. În Dumnezeu, totul este liber și eliberat și nu există interdicții, nici limite – ceea ce El aduce omenirii este libertate și eliberare. El este un Dumnezeu viu, un Dumnezeu care există cu adevărat, în mod autentic. El nu este o păpușă sau o sculptură din lut și este total diferit de idolii pe care oamenii îi păstrează cu sfințenie și îi venerează. El este viu și plin de viață, iar cuvintele și lucrarea Sa aduc viață și lumină, libertate și eliberare oamenilor, deoarece El deține adevărul, viața și calea – nu este constrâns de nimic în niciuna dintre lucrările Sale. Indiferent ce spun oamenii și indiferent de modul în care ei văd sau Îi evaluează noua Sa lucrare, El Își va îndeplini lucrarea fără rezerve. El nu va fi îngrijorat de concepțiile niciunei persoane sau de degetele îndreptate către lucrarea și cuvintele Sale și nici chiar de opunerea și împotrivirea puternică față de noua Sa lucrare. Nimeni din toată creația nu poate folosi rațiunea umană sau imaginația umană, cunoașterea sau moralitatea pentru a măsura sau a defini ce face Dumnezeu pentru a discredita sau a deranja ori a sabota lucrarea Sa. Nu există interdicții în ceea ce El face și în lucrarea Sa, iar aceasta nu va fi constrânsă de niciun om, lucru sau obiect și nu va fi întreruptă de forțe ostile. În noua Sa lucrare, El este un Rege mereu victorios și orice forțe ostile și toate ereziile și aberațiile din partea omenirii sunt toate strivite sub scaunul Său. Indiferent de etapa lucrării pe care o desfășoară, aceasta trebuie dezvoltată și extinsă în mijlocul omenirii și trebuie îndeplinită nestingherit în întreg universul până ce marea Sa lucrare va fi fost îndeplinită. Asta este înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu și autoritatea și puterea Lui. Prin urmare, Domnul Isus a putut să iasă și să lucreze în mod fățiș în ziua Sabatului deoarece în inima Sa nu existau reguli și nu existau cunoștințe sau doctrină care să vină de la oameni. Ceea ce El avea era noua lucrare a lui Dumnezeu și calea Lui, iar lucrarea Sa era modalitatea de a elibera omenirea, de a-i descătușa pe oameni, de a le permite să existe în lumină, de a le permite să trăiască. Și cei care venerează idoli sau zei falși trăiesc în fiecare zi legați de Satana, îngrădiți de tot felul de reguli și tabuuri – astăzi este interzis un lucru, mâine altul – nu există libertate în viețile lor. Ei sunt precum prizonierii în cătușe, fără nicio bucurie de a vorbi. Ce reprezintă „prohibiția”? Reprezintă constrângeri, legături și rău. De îndată ce o persoană venerează un idol, aceasta venerează un zeu fals, se închină unui duh rău. Prohibiția vine la pachet împreună cu acestea. Nu poți mânca asta sau cealaltă, astăzi nu poți să ieși, mâine nu poți aprinde cuptorul, următoarea zi nu poți să te muți într-o casă nouă, anumite zile trebuie alese pentru căsătorii și înmormântări și chiar pentru nașterea unui copil. Cum se numește acest lucru? Acest lucru se numește prohibiție; este sclavia omenirii și cătușele Satanei și a duhurilor rele care controlează oamenii și care le controlează inimile și trupurile. Există aceste prohibiții în cazul lui Dumnezeu? Când este vorba de sfințenia lui Dumnezeu, trebuie să te gândești mai întâi la asta: cu Dumnezeu nu există prohibiții. Dumnezeu are principii în cuvintele și în lucrarea Lui, dar nu există prohibiții, deoarece Dumnezeu Însuși este adevărul, calea și viața.
Acum să ne uităm la următorul pasaj: „Dar Eu vă spun că aici este Cineva mai mare decât Templul! Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: «Milă doresc, nu jertfă!», n-aţi fi condamnat nişte nevinovaţi! Căci Fiul Omului este Domn şi al Sabatului!” (Matei 12:6-8). La ce se referă „templu” aici? Simplu spus, „templu” se referă la o clădire magnifică, înaltă, iar în Epoca Legii, templul era un loc unde preoții să Îl venereze pe Dumnezeu. Când Domnul Isus a spus „aici este Cineva mai mare decât Templul!” la cine se referea? Clar, este vorba de Domnul Isus întrupat pentru că doar El era mai mare decât templul. Ce le spuneau acele cuvinte oamenilor? Le spuneau să iasă din templu – Dumnezeu ieșise deja și nu mai lucra în el, deci oamenii ar trebui să urmeze pașii lui Dumnezeu în afara templului și să calce pe urmele Lui în noua Sa lucrare. Contextul în care Domnul Isus a spus asta era faptul că în temeiul legii, oamenii ajunseseră să vadă templul ca ceva mai mare decât Însuși Dumnezeu. Adică, oamenii venerau templul în loc să-L venereze pe Dumnezeu, așadar Domnul Isus i-a avertizat să nu venereze idoli, ci să-L venereze pe Dumnezeu, deoarece El este suprem. Prin urmare, El a spus: „Milă doresc, nu jertfă!” Este evident că în ochii Domnului Isus, majoritatea oamenilor din cadrul legii nu Îl mai venerau pe Iahve Dumnezeu, ci doar treceau prin procesul de sacrificare, iar Domnul Isus a hotărât că acest proces era o venerare de idoli. Acești adoratori de idoli vedeau templul ca pe ceva mai mare și mai înalt decât Dumnezeu. În inimile lor exista doar templul, nu Dumnezeu, iar dacă ei pierdeau templul, ei își pierdeau sălașul. Fără templu, nu aveau unde să se închine și nu își puteau îndeplini sacrificiile. Așa-zisul lor sălaș era locul unde acționau sub egida venerării lui Iahve Dumnezeu, permițându-le să stea în templu și să își îndeplinească propriile treburi. Așa-zisa lor îndeplinire de sacrificii era doar pentru a-și desfășura propriile afaceri rușinoase sub pretextul desfășurării serviciului lor în templu. Acesta era motivul pentru care oamenii din acea vreme considerau templul mai măreț decât Dumnezeu. Deoarece ei foloseau templul ca acoperire și sacrificiile ca pretext pentru înșelarea oamenilor și înșelarea lui Dumnezeu, Domnul Isus a spus asta pentru a avertiza oamenii. Dacă aplicați aceste cuvinte în prezent, acestea sunt la fel de pertinente și de valide. Deși oamenii de astăzi au experimentat o lucrare a lui Dumnezeu diferită față de cea experimentată de oamenii din Epoca Legii, esența naturii lor este aceeași. În contextul lucrării de astăzi, oamenii vor face tot același fel de lucruri precum „templul este mai măreț decât Dumnezeu”. De exemplu, oamenii consideră împlinirea datoriei lor ca fiind slujba lor; ei consideră a fi martor pentru Dumnezeu și a se lupta cu marele balaur roșu ca fiind mișcări politice în apărarea drepturilor omului, pentru democrație și libertate; ei își transformă datoria pentru a-și folosi abilitățile și a le transforma în cariere, dar ei tratează teama de Dumnezeu și ferirea de rău ca nimic mai mult decât o doctrină religioasă de respectat; și așa mai departe. Nu sunt aceste exprimări din partea oamenilor în mod esențial la fel precum „templul este mai măreț decât Dumnezeu”? Doar că acum două mii de ani, oamenii își desfășurau treburile personale în templul fizic, dar astăzi, oamenii își desfășoară treburile personale în temple intangibile. Acei oameni care prețuiesc regulile consideră regulile ca fiind mai mărețe decât Dumnezeu, acei oameni care iubesc statutul consideră statutul mai măreț decât Dumnezeu, aceia care își iubesc cariera consideră cariera mai presus de Dumnezeu și așa mai departe – toate exprimările lor Mă determină să spun: „Oamenii Îl laudă pe Dumnezeu ca fiind cel mai măreț prin cuvintele lor, dar în ochii lor toate sunt mai mărețe decât Dumnezeu.” Asta pentru că de îndată ce oamenii găsesc o oportunitate de a-și afișa propriile talente pe calea lor de a-L urma pe Dumnezeu sau de a-și desfășura propriile afaceri sau propria carieră, ei se distanțează de Dumnezeu și se dedică slujbei pe care o iubesc. Cât despre ce le-a încredințat Dumnezeu și voia Lui, acele lucruri au fost abandonate demult. În acest scenariu, ce este diferit la acești oameni față de cei care și-au desfășurat propriile activități în templu acum două mii de ani?
În continuare, să ne uităm la ultima propoziție din acest pasaj din scriptură: „Căci Fiul Omului este Domn şi al Sabatului!” Există o latură practică a acestei propoziții? Puteți vedea o parte practică a acesteia? Fiecare lucru pe care Dumnezeu îl spune vine din inimă, deci, de ce a spus El asta? Cum o înțelegeți? Poate înțelegeți semnificația acestei propoziții acum, dar în acea vreme nu mulți oameni înțelegeau pentru că omenirea abia ieșise din Epoca Legii. Pentru ei, să iasă din Sabat era un lucru foarte dificil de făcut, fără a mai vorbi de a înțelege ce este un adevărat Sabat.
Propoziția „Fiul Omului este Domn şi al Sabatului!” le spune oamenilor că tot ce are Dumnezeu este nematerial și, deși Dumnezeu vă poate satisface toate nevoile materiale, odată ce toate nevoile voastre materiale au fost satisfăcute, poate satisfacția din aceste lucruri să substituie căutarea adevărului de către voi? Asta clar nu e posibil! Firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și este, despre care am avut părtășie, reprezintă amândouă adevărul. Acesta nu poate fi măsurat cu prețul scump al obiectelor materiale, nici nu poate fi cuantificat cu bani, pentru că nu este un obiect material, și asigură nevoile inimii fiecărei persoane. Pentru fiecare persoană, valoarea acestor adevăruri intangibile ar trebui să fie mai presus de valoarea oricăror lucruri materiale pe care le consideri drăguțe, nu-i așa? Această afirmație este ceva la care trebuie să cugetați. Ideea principală a ceea ce am spus este că ceea ce Dumnezeu are și este și tot ce e al Lui sunt cele mai importante lucruri pentru fiecare persoană și nu pot fi înlocuite de niciun obiect material. Îți voi da un exemplu: când ți-e foame, ai nevoie de mâncare. Această mâncare poate fi relativ bună sau relativ de slabă calitate, dar atât timp cât ai porția ta, acel sentiment neplăcut de foame nu va fi acolo – va dispărea. Poți sta acolo în pace, iar corpul tău se va odihni. Foamea oamenilor poate fi rezolvată cu mâncare, dar când Îl urmezi pe Dumnezeu și simți că nu-L înțelegi, cum poți rezolva pustietatea din inima ta? Poate fi rezolvată cu mâncare? Sau când Îl urmezi pe Dumnezeu și nu Îi înțelegi voia, ce poți folosi pentru a compensa acea foame din inima ta? În timpul experienței tale de mântuire prin Dumnezeu, în timpul urmăririi unei schimbări în firea ta, dacă nu Îi înțelegi voia sau nu știi care este adevărul, dacă nu înțelegi firea lui Dumnezeu, nu te simți foarte stânjenit? Nu simți o foame și o sete puternică în inima ta? Nu te împiedică aceste sentimente să simți pace în inima ta? Așadar, cum poți compensa pentru acea foame din inima ta – există un mod de a o rezolva? Unii oameni se duc la cumpărături, unii își găsesc prieteni în care să se încreadă, unii oameni dorm pe săturate, alții citesc mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu sau lucrează mai din greu și depun mai multe eforturi pentru a-și împlini îndatoririle. Pot aceste lucruri să îți rezolve dificultățile actuale? Toți dintre voi înțelegeți pe deplin aceste feluri de practici. Când te simți neputincios, când simți o dorință puternică de a obține iluminare de la Dumnezeu pentru a-ți permite să cunoști realitatea adevărului și voia Sa, de ce ai cel mai mult nevoie? Lucrul de care ai nevoie nu este un meniu complet și nu sunt niște cuvinte amabile. Mai mult decât atât, nu este vorba de confortul trecător și satisfacția trupului – lucrul de care ai nevoie este ca Dumnezeu să îți spună clar, direct ceea ce ar trebui să faci și modul în care ar trebui să o faci, să îți spună clar care este adevărul. După ce ai înțeles acest lucru, chiar dacă doar într-o mică măsură, nu te simți mai mulțumit în inima ta decât dacă ai fi luat o masă bună? Când inima ta este mulțumită, nu dobândește inima ta, întreaga ta ființă, pace adevărată? Prin această analogie și analiză, înțelegeți acum de ce am vrut să împărtășesc cu voi această propoziție: „Fiul Omului este Domn şi al Sabatului!” Înțelesul acesteia este că ceea ce vine de la Dumnezeu, ceea ce El are și este și tot ce e al Lui sunt mai presus de orice alt lucru, inclusiv lucrul sau persoana pe care odată considerai că o prețuiești cel mai mult. Adică, dacă o persoană nu poate avea cuvinte din gura lui Dumnezeu sau dacă nu înțelege voia Lui, aceasta nu poate dobândi pace. În experiențele voastre viitoare, veți înțelege motivul pentru care am vrut ca voi să vedeți acest pasaj astăzi – acesta este un lucru foarte important. Tot ceea ce face Dumnezeu este adevăr și viață. Adevărul pentru oameni reprezintă un lucru de care ei nu se pot lipsi în viețile lor, fără de care nu se pot descurca niciodată; poți spune și că este cel mai important lucru. Deși nu te poți uita la acesta sau nu îl poți atinge, importanța sa pentru tine nu poate fi ignorată; este singurul lucru care poate aduce pace în inima ta.
Este înțelegerea voastră cu privire la adevăr integrată cu propriile voastre stări? În viața reală, mai întâi, trebuie să te gândești care adevăruri au legătură cu oamenii, lucrurile și obiectele pe care le-ai întâlnit; printre aceste adevăruri poți găsi voia lui Dumnezeu și poți lega ceea ce ai întâlnit de voia Lui. Dacă nu știi care aspecte ale adevărului se leagă de lucrurile pe care le-ai întâlnit, dar te duci direct să cauți voia lui Dumnezeu, această abordare este destul de nechibzuită și nu poate obține rezultate. Dacă vrei să cauți adevărul și să înțelegi voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să te uiți la ce fel de lucruri s-au abătut asupra ta, de ce aspecte ale adevărului se leagă și să cauți adevărul în cuvântul lui Dumnezeu care are legătură cu ceea ce ai întâmpinat tu. Apoi, cauți calea corectă pentru tine de a practica din acel adevăr; astfel, poți dobândi o înțelegere indirectă a voii lui Dumnezeu. Căutarea și practicarea adevărului nu este aplicarea unei doctrine sau urmarea unei reguli în mod mecanic. Adevărul nu este o formulă, nici o lege. Nu este mort – este viață, este un lucru viu și este regula pe care o făptură trebuie să o urmeze și regula pe care omul trebuie să o aibă în viața sa. Acest lucru este ceva ce trebuie să înțelegi mai mult din experiență. Indiferent la ce etapă ai ajuns în experiența ta, ești inseparabil de cuvântul lui Dumnezeu și de adevăr și ceea ce înțelegi din firea lui Dumnezeu și ceea ce cunoști din ceea ce Dumnezeu are și este, toate sunt exprimate în cuvintele lui Dumnezeu; acestea sunt strâns legate de adevăr. Ceea ce El are și este și firea lui Dumnezeu reprezintă lucruri care sunt ele însele adevărul; adevărul este o manifestare autentică a firii lui Dumnezeu și ceea ce El are și este. Transformă ceea ce Dumnezeu are și este într-un lucru concret și îl afirmă în mod expres; îți spune mai direct ce Îi place lui Dumnezeu, ce nu Îi place, ce vrea ca tu să faci și ce nu îți permite să faci, ce fel de oameni disprețuiește și ce oameni Îl încântă. În spatele adevărurilor pe care Dumnezeu le exprimă, oamenii pot vedea plăcerea Lui, mânia, tristețea și fericirea, precum și esența Sa – aceasta este dezvăluirea firii Sale. În afară de cunoașterea a ceea ce Dumnezeu are și este și înțelegerea firii Sale din cuvântul Său, ceea ce este cel mai important este nevoia de a ajunge la această înțelegere prin experiență practică. Dacă o persoană se îndepărtează pe sine însăși din viața reală pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, aceasta nu va putea realiza acel lucru. Chiar dacă există oameni care pot dobândi o anumită înțelegere din cuvântul lui Dumnezeu, aceasta este limitată la teorii și cuvinte și există o discrepanță față de modul în care Dumnezeu este de fapt.
Lucrurile pe care le comunicăm acum se află toate în sfera poveștilor consemnate în Biblie. Prin aceste povești și prin analizarea acestor lucruri care s-au petrecut, oamenii pot înțelege firea Lui și ceea ce El are și este, pe care El le-a exprimat, permițându-le să cunoască fiecare aspect al lui Dumnezeu într-o manieră mai extinsă, mai profundă, mai cuprinzătoare și mai amănunțită. Deci, singura cale de a cunoaște fiecare aspect al lui Dumnezeu este prin aceste povești? Nu, nu este! Căci ceea ce Dumnezeu spune și lucrarea pe care El o face în Epoca Împărăției poate ajuta oamenii să cunoască mai bine firea Lui și să o cunoască mai complet. Totuși, cred că este puțin mai ușor să cunoști firea lui Dumnezeu și să înțelegi ceea ce El are și este prin niște exemple sau povești consemnate în Biblie cu care oamenii sunt familiarizați. Dacă iau cuvintele de judecată și mustrare pe care Dumnezeu le exprimă astăzi pentru a te face să-L cunoști cuvânt cu cuvânt, vei simți că este prea plictisitor și monoton și unii oameni vor simți chiar că cuvintele lui Dumnezeu par a fi niște formule. Dar, dacă luăm aceste povești din Biblie ca exemple pentru a ajuta oamenii să cunoască firea lui Dumnezeu, ei nu le vor considera plictisitoare. Ai putea spune că în timpul explicării acestor exemple, detaliile a ceea ce exista în inima lui Dumnezeu în acea vreme – starea sau sentimentul Său, ori gândurile și ideile Lui – au fost spuse oamenilor în limba omenească, iar scopul tuturor acestor lucruri este să le permită să aprecieze, să simtă că ceea ce Dumnezeu are și este nu reprezintă o formulă. Nu este o legendă sau ceva ce oamenii nu pot vedea sau atinge. Este ceva care există cu adevărat pe care oamenii o pot simți și aprecia. Acesta este scopul final. Ai putea spune că oamenii care trăiesc în această epocă sunt binecuvântați. Ei pot să valorifice povestirile biblice pentru a dobândi o înțelegere mai cuprinzătoare a lucrării anterioare a lui Dumnezeu; ei pot să vadă firea Lui prin lucrarea pe care a făcut-o. Și pot să înțeleagă voia lui Dumnezeu pentru omenire prin aceste firi pe care El le-a exprimat, să înțeleagă manifestările concrete ale sfințeniei Sale și ale grijii Sale pentru oameni pentru a ajunge la o cunoaștere mai detaliată și mai profundă a firii lui Dumnezeu. Cred că voi toți puteți simți asta!
Sub incidența lucrării pe care Domnul Isus a finalizat-o în Epoca Harului, poți vedea un alt aspect a ceea ce Dumnezeu are și este. A fost exprimat prin trupul Lui și a fost făcut posibil pentru ca oamenii să-l vadă și să-l aprecieze prin umanitatea Sa. În Fiul Omului, oamenii au văzut cum Dumnezeu în trup Și-a trăit umanitatea și au văzut divinitatea lui Dumnezeu exprimată prin trup. Aceste două tipuri de exprimare le-au permis oamenilor să vadă un Dumnezeu foarte real și le-au permis să își formeze un concept diferit în privința lui Dumnezeu. Totuși, în perioada de timp dintre crearea lumii și sfârșitul Epocii Legii, adică, înainte de Epoca Harului, ceea ce a fost văzut, auzit și trăit de oameni a fost doar aspectul divin al lui Dumnezeu. A fost ceea ce Dumnezeu a făcut și a spus într-un tărâm intangibil și lucrurile pe care El le-a exprimat din persoana Sa reală care nu puteau fi văzute sau atinse. Deseori, aceste lucruri i-au făcut pe oameni să simtă că Dumnezeu era foarte măreț si că ei nu se puteau apropia de El. Impresia pe care Dumnezeu le-o dădea, de obicei, oamenilor, era că El apărea și dispărea și oamenii simțeau chiar că toate gândurile și ideile Sale erau așa de misterioase și eluzive că nu exista niciun mod de a ajunge la acestea, cu atât mai puțin să încerci chiar să le înțelegi și să le apreciezi. Pentru oameni, totul la Dumnezeu era foarte distant – atât de distant încât oamenii nu puteau să-l vadă sau să-l atingă. Părea că El era sus în cer și părea că El nu exista deloc. Deci, pentru oameni, înțelegerea inimii și minții lui Dumnezeu sau orice lucru din gândirea Lui erau de neobținut și chiar de neatins. Cu toate că Dumnezeu desfășura o anumită lucrare concretă în Epoca Legii și transmitea și anumite cuvinte specifice și exprima anumite firi specifice pentru a le permite oamenilor să aprecieze și să vadă niște cunoștințe reale în privința Lui, totuși, în final, aceea era exprimarea lui Dumnezeu a ceea ce El are și este într-un tărâm intangibil și ceea ce oamenii înțelegeau, ceea ce ei cunoșteau era tot aspectul divin a ceea ce El are și este. Oamenii nu puteau dobândi un concept concret din această exprimare a ceea ce[a] El are și este și impresia lor în privința lui Dumnezeu era încă blocată în sfera „un Duh de care este greu să te apropii, care apare și dispare.” Deoarece Dumnezeu nu a folosit un anumit obiect sau imagine din tărâmul material pentru a apărea în fața oamenilor, ei tot nu Îl puteau defini folosind limba omenească. În inimile și mințile oamenilor, ei voiau întotdeauna să folosească propria limbă pentru a stabili un standard pentru Dumnezeu, pentru a-L face tangibil și a-L umaniza, precum cât de înalt este El, cât de mare, cum arată, ce Îi place în mod special și care este personalitatea Lui specifică. De fapt, în inima Sa, Dumnezeu știa că oamenii gândeau în felul acesta. Lui Îi era foarte clar de ce au nevoie oamenii și, desigur, El știa și ce ar trebui El să facă, deci, Și-a îndeplinit lucrarea într-un mod diferit în Epoca Harului. Acest mod era atât divin, cât și umanizat. În perioada de timp în care Domnul Isus lucra, oamenii puteau vedea că Dumnezeu avea multe exprimări omenești. De exemplu, putea să danseze, putea să participe la nunți, putea să se împărtășească cu oamenii, să vorbească cu ei și să discute lucruri cu ei. În plus față de acelea, Domnul Isus a finalizat și o mare parte din lucrare care reprezenta divinitatea Sa și, desigur, toată această lucrare era o expresie și o dezvăluire a firii lui Dumnezeu. În acest timp, când divinitatea lui Dumnezeu a fost realizată într-un trup obișnuit pe care oamenii îl puteau vedea și atinge, ei nu mai simțeau că El apărea și dispărea, că nu se puteau apropia de El. Din contră, ei puteau să încerce să priceapă voia lui Dumnezeu sau să-I înțeleagă divinitatea prin fiecare mișcare, prin cuvintele și lucrarea Fiului Omului. Fiul Omului întrupat exprima divinitatea lui Dumnezeu prin umanitatea Sa și transmitea omenirii voia lui Dumnezeu. Iar prin exprimarea voii și firii lui Dumnezeu, El le dezvăluia oamenilor și pe Dumnezeu Cel care nu poate fi văzut sau atins în tărâmul spiritual. Ceea ce oamenii vedeau era Dumnezeu Însuși, tangibil, și din carne și oase. Așadar, Fiul Omului întrupat făcea să fie concrete și umanizate lucrurile precum propria Lui identitate, statutul, imaginea, firea și ceea ce El are și este. Deși înfățișarea externă a Fiului Omului avea anumite limitări în privința imaginii lui Dumnezeu, esența Sa și ceea ce El are și este erau cu totul capabile să reprezinte propria identitate și statutul lui Dumnezeu – existau doar câteva diferențe în forma de exprimare. Indiferent dacă este umanitatea sau divinitatea Fiului Omului, nu putem nega că El reprezenta propria identitate și statutul lui Dumnezeu. În acest timp, totuși, Dumnezeu lucra prin trup, vorbea din perspectiva trupului și stătea în fața omenirii cu identitatea și statutul Fiului Omului, iar acest lucru le dădea oamenilor oportunitatea de a întâlni și a experimenta cuvintele adevărate și lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Le permitea, de asemenea, să înțeleagă divinitatea și măreția Lui în mijlocul smereniei, precum și să dobândească o înțelegere preliminară și o definiție preliminară a autenticității și realității lui Dumnezeu. Chiar dacă lucrarea finalizată de Domnul Isus, modurile Sale de lucru și perspectiva din care vorbea erau diferite față de persoana reală a lui Dumnezeu în tărâmul spiritual, totul la El Îl reprezenta cu adevărat pe Dumnezeu Însuși pe care oamenii nu Îl mai văzuseră niciodată – acest lucru nu poate fi negat! Adică, indiferent sub ce formă apare Dumnezeu, indiferent din ce perspectivă vorbește sau cu ce imagine se prezintă omenirii, Dumnezeu nu reprezintă nimic altceva decât pe Sine Însuși. El nu poate reprezenta niciun om – El nu poate reprezenta niciun om corupt. Dumnezeu este Dumnezeu Însuși și acest lucru nu poate fi negat.
În continuare, să ne uităm la o pildă spusă de Domnul Isus în Epoca Harului.
3. Pilda oii pierdute
Matei 18:12-14 Ce părere aveţi? Dacă unui om care are o sută de oi i se rătăceşte una dintre ele, nu le lasă el oare pe celelalte nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce s-o caute pe cea rătăcită? Şi dacă i se întâmplă să o găsească, adevărat vă spun că se bucură de ea mai mult decât de celelalte nouăzeci şi nouă, care nu s-au rătăcit! Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre aceşti micuţi.
Aceasta este o metaforă – ce fel de sentiment le transmite acest pasaj oamenilor? Modul în care este exprimată această metaforă folosește o figură de stil în limbaj uman; este ceva în domeniul cunoașterii omenești. Dacă Dumnezeu ar fi spus ceva similar în Epoca Legii, oamenii ar fi simțit că nu era chiar coerent cu cine era Dumnezeu, dar când Fiul Omului a transmis acest mesaj în Epoca Harului, a părut liniștitor, cald și apropiat față de oameni. Când Dumnezeu a devenit trup, când a apărut sub formă de om, El a folosit o metaforă foarte potrivită pentru a-Și exprima vocea din inima Sa în umanitate. Această voce a reprezentat propria voce a lui Dumnezeu și lucrarea pe care a dorit să o facă în acea epocă. A reprezentat și o atitudine pe care Dumnezeu a avut-o față de oamenii din Epoca Harului. Privind din perspectiva atitudinii lui Dumnezeu față de oameni, El a comparat fiecare persoană cu o oaie. Dacă se rătăcește o oaie, El va face tot ce e nevoie pentru a o găsi. Acesta reprezintă un principiu al lucrării lui Dumnezeu în mijlocul omenirii, de data aceasta în trup. Dumnezeu a folosit această pildă pentru a descrie hotărârea și atitudinea Sa în acea lucrare. Acesta era avantajul lui Dumnezeu în a deveni trup: El putea să profite de cunoașterea omenirii și să folosească limba omenească pentru a le vorbi oamenilor, pentru a-Și exprima voia. El a explicat sau „a tradus” omului limbajul Său divin, profund, pe care oamenii se străduiau să îl înțeleagă în limba omenească, într-un mod uman. Asta i-a ajutat pe oameni să-I înțeleagă voia și să știe ce voia El să facă. El putea, de asemenea, să aibă conversații cu oamenii dintr-o perspectivă umană, folosind un limbaj uman, și să comunice cu oamenii într-un fel pe care ei îl înțelegeau. El putea chiar să vorbească și să lucreze folosind limbajul și cunoașterea umană pentru ca oamenii să poată simți caracterul generos și apropiat al lui Dumnezeu, pentru ca ei să Îi poată vedea inima. Ce înțelegeți din asta? Că nu există interdicție în cuvintele și acțiunile lui Dumnezeu? La cum văd oamenii lucrurile, nu este posibil ca Dumnezeu să poată folosi cunoașterea, limbajul și felurile oamenilor de a vorbi pentru a discuta despre ce Dumnezeu Însuși voia să spună, despre lucrarea pe care El voia să o facă sau pentru a-Și exprima propria voie; asta este o gândire greșită. Dumnezeu a folosit acest tip de metaforă pentru ca oamenii să poată să simtă realitatea și sinceritatea lui Dumnezeu și să Îi vadă atitudinea față de oameni în timpul acelei perioade de timp. Această pildă i-a trezit din vis pe oamenii care trăiseră sub lege pentru o lungă perioadă și a și inspirat generație după generație de oameni care trăiau în Epoca Harului. Citind pasajul acestei pilde, oamenii cunosc sinceritatea lui Dumnezeu în mântuirea omenirii și înțeleg importanța pe care o are omenirea în inima Lui.
Să mai aruncăm o privire la ultima frază din acest pasaj: „Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre aceşti micuţi.” Au fost acestea propriile cuvinte ale Domnului Isus, sau cuvintele Tatălui Său din cer? În aparență, pare că este Domnul Isus Cel care vorbește, dar voia Sa reprezintă voia lui Dumnezeu Însuși, motiv pentru care El a spus: „Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre aceşti micuţi.” Oamenii din acea vreme Îl recunoșteau doar pe Tatăl din cer ca Dumnezeu și această persoană pe care ei o vedeau în fața ochilor doar a fost trimisă de El și nu putea să-L reprezinte pe Tatăl din cer. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus a trebuit să spună și acel lucru, pentru ca ei să poată să simtă cu adevărat voia lui Dumnezeu pentru omenire și să simtă autenticitatea și acuratețea a ceea ce a spus El. Chiar dacă a fost un lucru ușor de zis, a fost foarte afectuos și a dezvăluit caracterul umil și ascuns al Domnului Isus. Indiferent dacă Dumnezeu a devenit trup sau a lucrat în tărâmul spiritual, El a cunoscut cel mai bine inima oamenilor și a înțeles cel mai bine ce necesitau oamenii, lucrurile care îi îngrijorau și cele care îi nedumireau, așadar El a adăugat acest rând. Acest rând a scos în evidență o problemă ascunsă în omenire: oamenii erau sceptici în privința lucrurilor spuse de Fiul Omului, adică atunci când Domnul Isus vorbea, El a trebuit să adauge: „Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre aceşti micuţi.” Doar pornind de la această premisă puteau avea rod cuvintele Sale, pentru a-i face pe oameni să creadă în acuratețea lor și să le îmbunătățească credibilitatea. Acest lucru arată că atunci când Dumnezeu a devenit un Fiu al Omului obișnuit, Dumnezeu și omenirea aveau o relație foarte ciudată și că situația Fiului Omului era foarte stânjenitoare. Arată, de asemenea, cât de nesemnificativ era statutul Domnului Isus printre oameni în acel moment. Când El a spus acest lucru, a fost de fapt pentru a le spune oamenilor: puteți fi siguri – asta nu reprezintă ce există în inima Mea, ci este voia Dumnezeului care este în inimile voastre. Pentru omenire, nu a fost acesta un lucru ironic? Chiar dacă Dumnezeu care lucra în trup avea multe avantaje pe care El nu le avea în persoana Sa, El a trebuit să reziste în fața dubiilor și a respingerilor lor, precum și față de nepăsarea și indiferența lor. Se poate spune că procesul lucrării Fiului Omului era procesul de a experimenta respingerea din partea omenirii și procesul de a experimenta cum omenirea concurează împotriva Lui. Mai mult decât atât, era procesul lucrării pentru a câștiga în mod continuu încrederea omenirii și a cuceri omenirea prin ceea ce El are și este, prin propria Lui esență. Nu însemna neapărat că Dumnezeu întrupat ducea un război la sol împotriva Satanei; ci, mai degrabă, că Dumnezeu a devenit un om obișnuit și a început o strădanie cu cei care Îl urmează, iar prin această strădanie, Fiul Omului Și-a finalizat lucrarea cu smerenia Sa, cu ceea ce El are și este, cu iubirea și înțelepciunea Sa. El i-a obținut oamenii pe care i-a vrut, a câștigat identitatea și statutul pe care le merita și S-a întors pe tronul Său.
În continuare, să ne uităm la următoarele două pasaje din scriptură.
4. Iartă de șaptezeci de ori câte șapte
Matei 18:21-22 Atunci Petru a venit la El şi L-a întrebat: Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu când va păcătui faţă de mine? Până la şapte ori? Isus i-a răspuns: Eu nu-ţi zic să-l ierţi până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.
5. Iubirea Domnului
Matei 22:37-39 Isus i-a răspuns: „Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta”. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi”.
Dintre aceste două pasaje, unul vorbește despre iertare și celălalt vorbește despre iubire. Aceste două subiecte scot de fapt în evidență lucrarea pe care Domnul Isus a vrut să o îndeplinească în Epoca Harului.
Când Dumnezeu a devenit trup, El a adus o etapă a lucrării Sale – a adus lucrarea și firea specifică pe care El voia să le exprime în această epocă. În acea perioadă, tot ceea ce a făcut Fiul Omului s-a învârtit în jurul lucrării pe care Dumnezeu dorea să o îndeplinească în această epocă. El avea să facă nici mai mult, nici mai puțin. Fiecare lucru pe care l-a spus și fiecare tip de lucrare pe care a îndeplinit-o, toate au fost în legătură cu această epocă. Indiferent dacă El l-a exprimat într-un mod uman cu limbaj uman sau prin limbaj divin – indiferent în ce mod sau din ce perspectivă – scopul Său a fost să-i ajute pe oameni să înțeleagă care era voia Lui, ce voia să facă și care erau cerințele Sale de la oameni. El poate folosi diferite mijloace din diferite perspective pentru a ajuta oamenii să înțeleagă și să-I cunoască voia, să-I înțeleagă lucrarea de a mântui omenirea. Deci, în Epoca Harului Îl vedem pe Domnul Isus folosind frecvent limbaj uman pentru a exprima ce voia să comunice omenirii. Chiar mai mult, Îl vedem din perspectiva unui îndrumător obișnuit vorbind cu oamenii, asigurându-le lucrurile necesare, ajutându-i cu ceea ce Îi ceruseră. Acest mod de lucru nu a fost văzut în Epoca Legii care a fost înainte de Epoca Harului. El a devenit mai apropiat și mai milos față de omenire, precum și mai capabil să obțină rezultate practice atât ca formă, cât și ca manieră. Expresia de a ierta oamenii de șaptezeci de ori câte șapte clarifică cu adevărat acest punct. Scopul obținut de numărul din această expresie este să permită oamenilor să înțeleagă intenția Domnului Isus din momentul în care a spus acest lucru. Intenția Sa a fost ca oamenii să îi ierte pe alții – nu o dată sau de două ori, și nici măcar de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte. Ce fel de idee este aceasta „șaptezeci de ori câte șapte”? Scopul este să îi determine pe oameni să facă din iertare propria lor responsabilitate, ceva ce ei trebuie să învețe și o cale pe care trebuie să o urmeze. Deși aceasta a fost doar o expresie, a avut rolul de idee esențială. I-a ajutat pe oameni să aprecieze profund ceea ce El a vrut să spună și i-a ajutat să găsească moduri corespunzătoare de a practica și principiile și standardele practicii. Această expresie i-a ajutat pe oameni să înțeleagă clar și le-a oferit un concept corect, și anume, că ar trebui să învețe iertarea – să ierte fără condiții și fără limite, dar cu o atitudine de toleranță și înțelegere pentru alții. Când Domnul Isus a spus acest lucru, ce era în inima Lui? Se gândea El cu adevărat la de șaptezeci de ori câte șapte? Nu, nu se gândea. Există un număr de dăți în care Dumnezeu îl va ierta pe om? Există mulți oameni care sunt foarte interesați de „numărul de dăți” menționat, care de fapt vor să înțeleagă originea și înțelesul acestui număr. Ei vor să înțeleagă de ce acest număr a ieșit din gura Domnului Isus; ei cred că există o implicație mai profundă a acestui număr. De fapt, aceasta a fost doar exprimarea lui Dumnezeu în umanitate. Orice implicație sau înțeles trebuie considerat împreună cu cerințele Domnului Isus pentru omenire. Când Dumnezeu nu devenise trup, oamenii nu înțelegeau mare parte din ceea ce El spunea, deoarece provenea din divinitate completă. Perspectiva și contextul a ceea ce spunea El era invizibil și de neatins pentru omenire; era exprimat dintr-un tărâm spiritual pe care oamenii nu îl puteau vedea. Căci oamenii care trăiau în trup nu puteau să treacă prin tărâmul spiritual. Dar după ce Dumnezeu a devenit trup, El a vorbit omenirii din perspectiva umanității și a depășit sfera tărâmului spiritual. El a putut să-Și exprime firea, voia și atitudinea divină prin lucruri pe care oamenii și le puteau imagina și lucruri pe care ei le vedeau și le întâlneau în viețile lor și folosind metode pe care oamenii le puteau accepta, într-un limbaj pe care ei îl puteau înțelege și o cunoaștere pe care o puteau pricepe, ca să permită omenirii să înțeleagă și să-L cunoască pe Dumnezeu, să înțeleagă intenția Sa și standardele cerute de El în sfera capacității lor, în gradul în care erau capabili. Acestea au fost metoda și principiul lucrării lui Dumnezeu în umanitate. Deși căile și principiile lui Dumnezeu de a lucra în trup au fost în mare parte obținute în și prin umanitate, a obținut într-adevăr rezultatele care nu puteau fi obținute lucrând direct în divinitate. Lucrarea lui Dumnezeu în umanitate era mai concretă, autentică și direcționată, metodele erau mult mai flexibile, iar în ceea ce privește forma, a depășit Epoca Legii.
Mai jos, să vorbim despre a-L iubi pe Domnul și a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Este acesta un lucru exprimat direct în divinitate? Cu siguranță, nu! Acestea au fost toate lucruri pe care Fiul Omului le-a spus în umanitate; doar oamenii ar spune ceva ca „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. A-i iubi pe alții este același lucru cu a-ți prețui propria viață”, și doar oamenii ar vorbi în acest mod. Dumnezeu nu a vorbit niciodată astfel. Cel puțin, Dumnezeu nu are acest tip de limbaj în divinitatea Sa, deoarece nu are nevoie de acest tip de învățătură: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” pentru a reglementa iubirea Sa pentru omenire, deoarece iubirea Lui pentru omenire este o dezvăluire naturală a ceea ce El are și este. Când ați auzit vreodată că Dumnezeu a spus ceva precum „Iubesc omenirea precum Mă iubesc pe Mine Însumi?” Deoarece iubirea este în esența lui Dumnezeu și în ceea ce El are și este. Iubirea lui Dumnezeu pentru omenire și modul în care El tratează oamenii și atitudinea Sa sunt o expresie naturală și o dezvăluire a firii Sale. El nu are nevoie să facă asta în mod intenționat într-un mod anume sau să urmeze cu bună știință o anumită metodă sau un cod moral pentru a ajunge să-Și iubească vecinul ca pe Sine Însuși – El deja deține acest tip de esență. Ce înțelegi din acest lucru? Când Dumnezeu a lucrat în umanitate, multe din metodele, cuvintele și adevărurile Sale au fost exprimate toate într-un mod uman. Dar, în același timp, firea lui Dumnezeu, ceea ce El are și este și voia Sa au fost exprimate pentru ca oamenii să le cunoască și să le înțeleagă. Ceea ce ei au știut și au înțeles au fost exact esența Sa și ceea ce El are și este, ceea ce reprezintă identitatea inerentă și statutul lui Dumnezeu Însuși. Adică, Fiul Omului în trup exprimă firea inerentă și esența lui Dumnezeu Însuși în cea mai mare măsură posibilă și pe cât de exact posibil. Nu numai că umanitatea Fiului Omului nu a fost o piedică sau o barieră pentru comunicarea și interacțiunea omului cu Dumnezeu din cer, ci a fost de fapt singurul canal și singurul pod pentru ca omenirea să poată să se conecteze cu Domnul creației. În acest stadiu, nu simțiți că există multe asemănări între natura și metodele lucrării făcute de Domnul Isus în Epoca Harului și etapa actuală a lucrării? Această etapă actuală a lucrării folosește, de asemenea, mult limbaj uman pentru a exprima firea lui Dumnezeu și folosește mult limbaj și metode din viața umană a omenirii și cunoașterea umană pentru a exprima propria voie a lui Dumnezeu. Odată ce Dumnezeu devine trup, indiferent dacă El vorbește dintr-o perspectivă umană sau o perspectivă divină, o mare parte din limbajul și metodele Sale de exprimare sunt toate prin intermediul limbajului și metodelor umane. Adică, atunci când Dumnezeu devine trup este cea mai bună oportunitate pentru ca tu să vezi atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu și să cunoști fiecare aspect real al lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a devenit trup, în timp ce creștea, El a ajuns să înțeleagă, să cunoască și să priceapă o parte din cunoașterea, bunul simț, limbajul și metodele de expresie în umanitate ale omenirii. Dumnezeu întrupat a avut aceste lucruri care au provenit de la oamenii pe care El îi crease. Acestea au devenit instrumentele lui Dumnezeu în trup pentru exprimarea firii și divinității Sale și I-au permis să Își facă lucrarea mai pertinentă, mai autentică și mai exactă pe când El lucra în mijlocul omenirii, dintr-o perspectivă umană și folosind limbaj uman. A făcut lucrarea Sa mai accesibilă și mai ușor de înțeles pentru oameni, obținând astfel rezultatele pe care le dorea Dumnezeu. Nu este mai practic pentru Dumnezeu să lucreze în trup în acest fel? Nu este înțelepciunea lui Dumnezeu? Când Dumnezeu a devenit trup, când trupul lui Dumnezeu a putut să înceapă lucrarea pe care El a dorit să o îndeplinească, acela a fost momentul când El avea să-Și exprime firea și lucrarea în mod practic și acesta a fost și momentul când El a putut să-Și înceapă în mod oficial lucrarea de slujire ca Fiu al Omului. Asta însemna că nu mai exista o prăpastie între Dumnezeu și om, că Dumnezeu avea curând să înceteze lucrarea Sa de comunicare prin mesageri și că Dumnezeu Însuși putea să-Și exprime personal toate cuvintele și lucrarea în trup pe care voia să o facă. Însemna, de asemenea, că oamenii pe care Dumnezeu Îi mântuiește erau mai apropiați de El și că lucrarea Sa de gestionare intrase într-o nouă etapă și că întreaga omenire avea să se confrunte cu o nouă eră.
Toată lumea care a citit Biblia știe că s-au întâmplat multe lucruri când S-a născut Domnul Isus. Cel mai important dintre ele a fost vânarea Sa de către regele diavolilor, chiar până în punctul în care toți copiii de doi ani și mai mici decât atât din acea zonă au fost măcelăriți. Este evident că Dumnezeu Și-a asumat un mare risc devenind trup printre oameni; marele preț pe care El l-a plătit pentru finalizarea gestionării Sale de a mântui omenirea este, de asemenea, evident. Sunt evidente, de asemenea, marile speranțe pe care le-a avut Dumnezeu pentru lucrarea Lui în trup în rândul omenirii. Când trupul lui Dumnezeu a putut să preia lucrarea din mijlocul omenirii, cum Se simțea El? Oamenii ar trebui să poată să înțeleagă puțin acel sentiment, nu? Cel puțin, Dumnezeu era fericit deoarece putea să înceapă să-Și desfășoare noua lucrare în mijlocul omenirii. Când Domnul Isus a fost botezat și Și-a început oficial lucrarea de îndeplinire a slujirii, inima lui Dumnezeu a fost copleșită de bucurie, pentru că după atât de mulți ani de așteptare și pregătire, El putea în sfârșit să poarte trupul unui om obișnuit și să-Și înceapă noua lucrare sub forma unui om din carne și oase pe care oamenii Îl puteau vedea și atinge. El putea în sfârșit să vorbească față în față și de la inimă la inimă cu oamenii prin identitatea unui om. Dumnezeu putea în sfârșit să fie față în față cu omenirea într-un mod uman, într-un limbaj uman; El putea să aibă grijă de oameni, să-i lumineze și să-i ajute folosind limbaj uman; El putea să mănânce la aceeași masă și să trăiască în același spațiu cu ei. El putea și să vadă ființe umane, să vadă lucruri și să vadă totul în felul în care vedeau oamenii și chiar prin proprii lor ochi. Pentru Dumnezeu, asta era deja prima victorie a lucrării Sale în trup. Se poate spune și că era realizarea unei lucrări mărețe – acesta era, desigur, lucrul de care se bucura Dumnezeu cel mai mult. Începând cu acel moment, era prima dată când Dumnezeu simțea un fel de consolare în lucrarea Sa din mijlocul omenirii. Toate aceste evenimente erau foarte practice și naturale și consolarea pe care o simțea Dumnezeu era foarte autentică. Pentru omenire, de câte ori se realizează o nouă etapă a lucrării lui Dumnezeu și de fiecare dată când Dumnezeu se simte mulțumit, atunci este momentul când omenirea se poate apropia mai mult de Dumnezeu și când oamenii se pot apropia de mântuire. Pentru Dumnezeu, aceasta este și lansarea noii Sale lucrări, când planul Lui de gestionare avansează încă un pas și, mai mult, când voia Sa se aproprie de o împlinire completă. Pentru omenire, sosirea unei astfel de oportunități este de bun augur și foarte bună; pentru toți cei care așteaptă mântuirea lui Dumnezeu, aceasta reprezintă o veste spectaculoasă. Când Dumnezeu desfășoară o nouă etapă a lucrării, atunci El are un nou început, și când această nouă lucrare și acest nou început sunt lansate și prezentate omenirii, acesta este momentul când rezultatul acestei etape a lucrării a fost deja hotărât și a fost realizat și Dumnezeu a văzut deja efectele și roadele sale finale. Acesta este și momentul când aceste efecte Îl fac pe Dumnezeu să Se simtă satisfăcut și inima Sa, desigur, este fericită. Dumnezeu Se simte liniștit, Își dă la o parte grijile și Se simte fericit pentru că, în viziunea Sa, El a văzut deja și a hotărât oamenii pe care îi caută și a câștigat deja acest grup, un grup care este capabil să Îi facă lucrarea să fie de succes și să-I aducă satisfacție. Cu alte cuvinte, când trupul lui Dumnezeu poate să inițieze o nouă lucrare printre oameni și El începe să facă lucrarea pe care trebuie să o facă fără piedici și când simte că totul a fost împlinit, El a văzut deja finalul. Și, datorită acestui final, El este satisfăcut și are inima ușoară. Cum este exprimată fericirea lui Dumnezeu? Vă puteți imagina? Ar plânge Dumnezeu? Poate El să plângă? Poate să bată din palme? Să danseze? Să cânte? Care ar fi acel cântec? Desigur, Dumnezeu ar putea să cânte un cântec frumos, impresionant, un cântec care ar putea exprima bucuria și fericirea din inima Sa. El ar putea să-l cânte pentru omenire, să-l cânte pentru El Însuși și să-l cânte pentru toate lucrurile. Fericirea lui Dumnezeu poate fi exprimată în orice mod – toate acestea sunt normale pentru că Dumnezeu are motive de bucurie și de tristețe și diversele Lui sentimente pot fi exprimate în diverse feluri. Acesta este dreptul Lui și este cel mai normal lucru. Nu ar trebui să vă gândiți la nimic altceva legat de acest lucru și nu ar trebui să proiectați propriile voastre inhibiții asupra lui Dumnezeu, spunându-I că nu ar trebui să facă una și alta, că nu ar trebui să Se comporte în felul ăsta sau în felul acela, să-I limitați fericirea sau orice sentimente are El. În inimile oamenilor, Dumnezeu nu poate fi fericit, nu poate vărsa lacrimi, nu poate plânge – El nu poate exprima nicio emoție. Prin ceea ce am comunicat în aceste două dăți, cred că nu Îl veți mai vedea pe Dumnezeu în acest fel, ci că Îi veți permite să aibă o oarecare libertate și eliberare. Acesta este un lucru foarte bun. În viitor, dacă sunteți cu adevărat capabili să simțiți tristețea lui Dumnezeu când auziți că este trist și puteți să simțiți cu adevărat fericirea Sa când auziți că este fericit – cel puțin, sunteți capabili să știți și să înțelegeți ce Îl face fericit și ce Îl face trist – când poți să te simți trist deoarece Dumnezeu este trist și să te simți fericit pentru că Dumnezeu este fericit, El îți va fi câștigat pe deplin inima și nu va mai exista nicio barieră în privința Lui. Nu vei mai încerca să-L limitezi pe Dumnezeu cu imaginația, concepțiile și cunoașterea umană. În acel moment, Dumnezeu va fi viu și însuflețit în inima ta. El va fi Dumnezeu vieții tale și Stăpânul a tot ce ai. Ai acest fel de aspirație? Aveți încrederea că puteți obține asta?
În continuare, să citim următoarele pasaje:
6. Predica de pe munte
Despre Fericiri (Mat 5:3-12)
Sarea pământului și lumina lumii (Mat 5:13-16)
Împlinirea Legii (Mat 5:17-20)
Despre mânie (Mat 5:21-26)
Despre adulter (Mat 5:27-30)
Despre divorț (Mat 5:31-32)
Despre jurăminte (Mat 5:33-37)
Despre răzbunare (Mat 5:38-42)
Iubirea dușmanilor (Mat 5:43-48)
Despre milostenie (Mat 6:1-4)
Despre rugăciune (Mat 6:5-8)
7. Pildele Domnului Isus
Pilda semănătorului (Mat 13:1-9)
Pilda neghinei (Mat 13:24-30)
Pilda bobului de muștar (Mat 13:31-32)
Pilda drojdiei (Mat 13:33)
Pilda neghinei explicată (Mat 13:36-43)
Pilda comorii ascunse (Mat 13:44)
Pilda mărgăritarului (Mat 13:45-46)
Pilda năvodului (Mat 13:47-50)
8. Poruncile
Matei 22:37-39 Isus i-a răspuns: „Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta”. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi”.
Să ne uităm mai întâi la fiecare parte din „Predica de pe munte.” De ce se leagă toată acestea? Se poate spune cu siguranță că toate acestea sunt mai elevate, mai concrete și mai apropiate de viețile oamenilor decât regulile Epocii Legii. Vorbind în termeni moderni, sunt mai relevante pentru practica actuală a oamenilor.
Să citim cuprinsul specific al următoarelor: cum ar trebui să înțelegi fericirile? Ce ar trebui să știi despre lege? Cum ar trebui definită mânia? Cum ar trebui tratați cei care fac adulter? Ce se spune și ce fel de reguli există despre divorț și cine poate să divorțeze și cine nu poate să divorțeze? Și cum e cu jurămintele, ochi pentru ochi, iubește-ți dușmanii, instrucțiuni despre milostenie? Și multe altele. Toate aceste lucruri au legătură cu fiecare aspect al practicii credinței omenirii în Dumnezeu și a urmării lui Dumnezeu de către ei. Unele din aceste practici sunt aplicabile și astăzi, dar acestea sunt mai rudimentare decât ce se cere momentan din partea oamenilor. Acestea sunt adevăruri destul de elementare pe care oamenii le întâlnesc în credința lor în Dumnezeu. Încă din vremea în care a început să lucreze, Domnul Isus deja începuse să lucreze asupra firii vieții oamenilor, dar se baza pe fundația legilor. Aveau ceva de-a face cu adevărul regulile și zicalele referitoare la aceste subiecte? Desigur că aveau! Toate regulile precedente, principiile și predica din Epoca Harului aveau toate legătură cu firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și este și, desigur, cu adevărul. Indiferent ce exprimă Dumnezeu, în ce mod exprimă acel lucru sau ce fel de limbaj folosește, fundația, originea și punctul de plecare al respectivului lucru se bazează toate pe principiile firii Sale și ceea ce El are și este. Asta este fără erori. Deci, chiar dacă acum aceste lucruri pe care El le-a spus par un pic superficiale, tot nu poți spune că nu reprezintă adevărul, deoarece erau lucruri indispensabile pentru oamenii din Epoca Harului pentru a mulțumi voia lui Dumnezeu și pentru a obține o schimbare în firea vieții lor. Poți spune că în predică există vreun lucru care să nu fie în acord cu adevărul? Nu poți! Fiecare dintre acestea reprezintă adevărul, deoarece toate erau cerințele lui Dumnezeu de la omenire; acestea erau toate principii și un domeniu oferit de Dumnezeu pentru modul de comportare și reprezintă firea lui Dumnezeu. Totuși, pe baza nivelului de creștere în viață din acea vreme, ei puteau doar să accepte și să înțeleagă aceste lucruri. Deoarece păcatul omenirii nu fusese încă rezolvat, Domnul Isus putea doar să emită aceste cuvinte și putea doar să utilizeze astfel de învățături simple în acest tip de domeniu pentru a le spune oamenilor din acea vreme cum ar trebui să se comporte, ce ar trebui să facă, în ce principii și domeniu ar trebui să facă lucruri și cum ar trebui să creadă în Dumnezeu și să-I satisfacă cerințele. Toate acestea erau determinate pe baza staturii omenirii din acea vreme. Nu era ușor pentru oamenii care trăiau în cadrul legii să accepte aceste învățături, deci ceea ce Domnul Isus a învățat a trebuit să se încadreze în acest domeniu.
În continuare, să aruncăm o privire la ce se regăsește în „Pildele Domnului Isus.”
Prima este pilda semănătorului. Aceasta este o pildă cu adevărat interesantă; semănarea semințelor este un eveniment obișnuit în viețile oamenilor. A doua este pilda neghinei. În legătură cu ce este neghina, adulții și oricine a plantat recolte vor ști. A treia este pilda bobului de muștar. Voi toți știți ce este muștarul, nu? Dacă nu știți, puteți să răsfoiți Biblia. Pentru a patra, pilda drojdiei, majoritatea oamenilor știu că drojdia este folosită pentru fermentare; este ceva folosit de oameni în viețile lor cotidiene. Toate pildele de mai jos, inclusiv a șasea, pilda comorii ascunse, a șaptea, pilda mărgăritarului, și a opta, pilda năvodului, sunt toate inspirate din viețile oamenilor; toate vin din viețile reale ale oamenilor. Ce fel de imagine înfățișează aceste pilde? Aceasta este o imagine a lui Dumnezeu care devine o persoană normală și trăiește alături de omenire, folosind limbajul unei vieți normale, folosind limbaj uman pentru a comunica cu oamenii și pentru a le oferi ceea ce au nevoie. Când Dumnezeu a devenit trup și a trăit în mijlocul omenirii pentru o perioadă lungă de timp, după ce experimentase și fusese martor la diferitele stiluri de viață ale oamenilor, aceste experiențe au devenit manualul Său pentru transformarea limbajului Său divin în limbaj uman. Desigur, aceste lucruri pe care El le-a văzut și le-a auzit în viață au îmbogățit experiența umană a Fiului Omului. Când El a vrut să îi facă pe oameni să înțeleagă unele adevăruri, să îi facă să înțeleagă o parte din voia lui Dumnezeu, El a putut să folosească pilde similare cu cele de mai sus pentru a le spune oamenilor despre voia lui Dumnezeu și cerințele Sale de la omenire. Aceste pilde aveau toate legătură cu viețile oamenilor; nu exista niciuna care să fie în afara realității vieților umane. Când Domnul Isus a trăit cu omenirea, a văzut fermieri care aveau grijă de câmpurile lor, El știa ce este neghina și ce este drojdia; înțelegea că oamenilor le plac comorile, așadar a folosit atât metafora comorii, cât și a mărgăritarului; a văzut frecvent pescari care își aruncau plasele; și așa mai departe. Domnul Isus a văzut aceste activități în viețile oamenilor și a experimentat și acel tip de viață. El era la fel ca orice altă persoană normală, experimentând cele trei mese pe zi și rutinele zilnice ale oamenilor. A experimentat personal viața unei persoane de rând și a fost martor la viețile altora. Când a fost martor la toate acestea și le-a trăit personal, El nu S-a gândit la cum să aibă o viață bună sau cum ar putea trăi mai liber, mai confortabil. Când El experimenta o viață umană autentică, Domnul Isus vedea greutățile din viețile oamenilor, vedea greutățile, chinul și tristețea oamenilor aflați sub corupția Satanei, trăind sub domeniul Satanei și trăind în păcat. În timp ce experimenta personal viața umană, El a experimentat și cât de neajutorați erau oamenii care trăiau în mijlocul corupției și a văzut și a experimentat suferința celor care trăiau în păcat, care erau pierduți în tortură de Satana, de rău. Când Domnul Isus a văzut aceste lucruri, le-a văzut cu divinitatea sau cu umanitatea Sa? Umanitatea Sa exista cu adevărat – era foarte vie – El putea experimenta și vedea toate acestea și desigur că El le vedea și în esența Sa, în divinitatea Sa. Adică, Hristos Însuși, Domnul Isus omul vedea acest lucru și tot ceea ce El vedea Îl făcea să simtă importanța și necesitatea lucrării pe care o primise de data aceasta în trup. Deși El Însuși știa că responsabilitatea pe care trebuia să o primească în trup era așa imensă și cât de crudă era durerea cu care trebuia să Se confrunte, când El a văzut omenirea neajutorată în păcat, când a văzut starea jalnică a vieților lor și strădaniile lor neînsemnate sub lege, El a simțit tot mai multă durere și a devenit tot mai dornic să mântuiască omenirea de păcat. Indiferent cu ce fel de dificultăți avea El să Se confrunte sau ce fel de durere avea să sufere, El a devenit tot mai hotărât să răscumpere omenirea care trăia în păcat. În timpul acestui proces, poți spune că Domnul Isus a început să înțeleagă tot mai clar lucrarea pe care trebuia să o facă și ceea ce Îi fusese încredințat. El a devenit, de asemenea, tot mai dornic să finalizeze lucrarea pe care avea să o primească – să ia asupra Lui toate păcatele omenirii, să Se căiască în locul oamenilor pentru ca ei să nu mai trăiască în păcat și pentru ca Dumnezeu să poată uita păcatele oamenilor datorită jertfei de păcat, permițându-I să Își continue lucrarea de a mântui omenirea. Se poate spune că în inima Sa, Domnul Isus era dispus să Se ofere pentru omenire, să Se sacrifice. El era dispus și să servească drept jertfă de păcat, să fie țintuit pe cruce și era dornic să finalizeze această lucrare. Când a văzut condițiile jalnice ale vieților umane, El a vrut și mai mult să-Și îndeplinească misiunea pe cât de repede posibil, fără să întârzie un singur minut sau secundă. Când avea un asemenea sentiment de urgență, El nu Se gândea la cât de mare avea să fie propria Lui durere, nici nu Se gândea la cât de multă umilință avea să îndure – El avea doar o convingere în inima Sa: atât timp cât Se oferea pe Sine Însuși, atât timp cât era țintuit pe cruce ca jertfă de păcat, voia lui Dumnezeu avea să fie îndeplinită și El avea să poată începe o nouă lucrare. Viețile oamenilor din păcat, starea lor de a exista în păcat aveau să fie complet schimbate. Convingerea Sa și ceea ce El era determinat să facă aveau legătură cu mântuirea omului și El avea un singur obiectiv: să facă voia lui Dumnezeu, pentru ca El să poată începe cu succes următoarea etapă din lucrarea Sa. Asta era în mintea Domnului Isus în acel moment.
Trăind în trup, Dumnezeul întrupat avea o umanitate normală; avea emoțiile și rațiunea unei persoane normale. El știa ce era fericirea, durerea și când vedea oamenii în acest fel de viață, simțea profund că nu putea să îi scoată din păcat doar dându-le niște învățături, oferindu-le ceva sau învățându-i ceva. Nici doar să-i pună să respecte porunci nu avea să-i răscumpere din păcat – doar când a luat asupra Sa păcatul omenirii și a devenit asemănare a trupului păcătos, a putut El să-l dea la schimb pentru libertatea omenirii și să-l dea la schimb pentru iertarea lui Dumnezeu pentru omenire. Deci, după ce Dumnezeu Isus experimentase și fusese martor al vieților oamenilor din păcat, a existat o dorință intensă care s-a manifestat în inima Lui – să le permită oamenilor să scape de viețile lor pline de păcat. Această dorință L-a făcut să simtă tot mai mult că trebuie să meargă spre cruce și să ia asupra Sa cât mai curând posibil păcatele omenirii, cât mai rapid posibil. Acestea erau gândurile Domnului Isus în acea vreme, după ce trăise cu oameni și văzuse, auzise și simțise chinul vieților lor în păcat. Faptul că Dumnezeul întrupat putea avea acest tip de voință pentru omenire, că putea să exprime și să dezvăluie acest fel de fire – ar fi putut o persoană obișnuită să facă așa ceva? Ce ar fi văzut o persoană obișnuită trăind în acest tip de mediu? Ce ar fi gândit? Dacă o persoană obișnuită s-ar confrunta cu toate acestea, ar privi ea problemele dintr-o perspectivă mai înaltă? Cu siguranță că nu! Deși înfățișarea Dumnezeului întrupat este exact la fel ca cea a unui om, El învață cunoașterea umană și vorbește limba umană și uneori chiar Își exprimă ideile prin intermediul expresiilor sau mijloacelor omenirii, iar modul în care El vede oamenii, esența lucrurilor și modul în care oamenii corupți văd omenirea și esența lucrurilor nu sunt absolut deloc la fel. Perspectiva Sa și înălțimea la care Se află El reprezintă ceva de neatins pentru o persoană coruptă. Asta pentru că Dumnezeu este adevărul, trupul pe care El îl îmbracă deține, de asemenea, esența lui Dumnezeu, iar gândurile Sale și ceea ce este exprimat prin umanitatea Sa sunt, de asemenea, adevărul. Pentru oamenii corupți, ceea ce El exprimă în trup sunt prevederi ale adevărului și ale vieții. Aceste prevederi nu sunt pentru o singură persoană, ci pentru toată omenirea. Pentru orice om corupt, în inima sa există doar acei câțiva oameni care sunt asociați cu el. Există doar acei câțiva oameni de care îi pasă lui, de care se preocupă. Când se anunță un dezastru, el se gândește mai întâi la proprii copii, la soția sau părinții săi, iar o persoană filantropică s-ar gândi în cel mai bun caz la niște rude sau la un prieten bun; se gândește la mai mulți? Nici gând! Deoarece oamenii sunt, până la urmă, oameni, și ei pot doar să privească totul din perspectiva și de la înălțimea unei persoane. Totuși, Dumnezeu întrupat este cu totul diferit de o persoană coruptă. Indiferent cât de obișnuit, cât de normal, cât de modest este trupul Dumnezeului întrupat, sau chiar cât de mult Îl socotesc inferior oamenii, gândurile Sale și atitudinea Sa față de omenire sunt lucruri pe care niciun om nu le-ar putea avea și niciun om nu le-ar putea imita. El va observa întotdeauna omenirea din perspectiva divinității, de la înălțimea poziției Sale de Creator. El va vedea întotdeauna omenirea prin esența și mentalitatea lui Dumnezeu. El nu poate vedea absolut deloc omenirea de la înălțimea unei persoane obișnuite și din perspectiva unei persoane corupte. Când oamenii se uită la omenire, ei privesc cu vederea umană și folosesc lucruri precum cunoașterea și regulile și teoriile umane ca măsură. Asta este în sfera a ceea ce oamenii pot vedea cu ochii lor; este în sfera la care pot ajunge oamenii corupți. Când Dumnezeu se uită la omenire, El se uită cu vedere divină și Își folosește esența și ceea ce El are și este ca măsură. Această sferă include lucruri pe care oamenii nu le pot vedea și este lucrul în care Dumnezeu întrupat și oamenii corupți sunt total diferiți. Această diferență este determinată de esențele diferite ale oamenilor și a lui Dumnezeu și aceste esențe diferite determină identitățile și pozițiile lor, precum și perspectiva și înălțimea de la care văd lucrurile. Vedeți exprimarea și dezvăluirea lui Dumnezeu Însuși în Domnul Isus? Ați putea spune că ce a spus și a făcut Domnul Isus era legat de lucrarea Sa de slujire și de propria lucrare de gestionare a lui Dumnezeu, că toate erau exprimarea și dezvăluirea esenței lui Dumnezeu. Deși avea o manifestare umană, esența Sa divină și dezvăluirea divinității Sale nu poate fi negată. Era această manifestare umană chiar o manifestare a umanității? Manifestarea Sa umană era, prin însăși esența sa, cu totul diferită de manifestarea umană a oamenilor corupți. Domnul Isus era Dumnezeul întrupat și dacă El ar fi fost într-adevăr unul dintre oamenii obișnuiți, corupți, ar fi putut El să vadă viețile oamenilor din păcat dintr-o perspectivă divină? Cu siguranță, nu! Asta este diferența între Fiul Omului și oamenii obișnuiți. Oamenii corupți trăiesc cu toții în păcat și când o persoană vede păcatul, aceasta nu are un anumit sentiment în privința sa; toți sunt la fel, exact ca un porc care trăiește în noroi, care nu se simte deloc incomod sau murdar – mănâncă bine și doarme liniștit. Dacă cineva îi va curăța cocina, porcul, de fapt, nu se va simți în largul lui și nu va rămâne curat. Curând, se va rostogoli din nou în noroi, complet confortabil, deoarece este o creatură murdară. Când oamenii văd un porc, ei simt că e murdar și că dacă îl cureți, porcul nu se simte mai bine – de aceea, nimeni nu ține un porc în casă. Modul în care oamenii văd porcii va fi întotdeauna diferit de cum se simt porcii înșiși, deoarece oamenii și porcii nu sunt de același fel. Și deoarece Fiul Omului întrupat nu este de același fel cu oamenii corupți, doar Dumnezeul întrupat poate sta dintr-o perspectivă divină și poate sta la înălțimea lui Dumnezeu pentru a vedea omenirea, pentru a vedea totul.
Când Dumnezeu devine trup și trăiește printre oameni, ce suferințe experimentează în trup? Înțelege cineva cu adevărat acest lucru? Unii oameni spun că Dumnezeu suferă mult și, deși El este Dumnezeu Însuși, oamenii nu Îi înțeleg esența și Îl tratează mereu precum o persoană, ceea ce Îl face să se simtă ofensat și nedreptățit – ei spun că suferința lui Dumnezeu este într-adevăr mare. Alți oameni spun că Dumnezeu este nevinovat și fără de păcat, dar El suferă la fel ca omenirea și îndură persecuție, defăimare și umilințe împreună cu omenirea; ei spun că El îndură și lipsa de înțelegere și de ascultare din partea discipolilor Săi – suferința lui Dumnezeu nu poate fi într-adevăr măsurată. Pare că nu Îl înțelegeți cu adevărat pe Dumnezeu. De fapt, această suferință despre care vorbiți nu se consideră o suferință adevărată pentru Dumnezeu, deoarece există o suferință mai mare decât aceasta. Atunci, care este suferința adevărată pentru Dumnezeu Însuși? Care este suferința adevărată pentru trupul lui Dumnezeu întrupat? Pentru Dumnezeu, faptul că omenirea nu Îl înțelege nu se consideră suferință și faptul că oamenii au niște neînțelegeri în privința lui Dumnezeu și faptul că nu Îl consideră ca fiind Dumnezeu nu se consideră suferință. Totuși, oamenii deseori simt că Dumnezeu trebuie să fi suferit o mare nedreptate, că atât timp cât era în trup El nu Își putea arăta persoana omenirii și nu le putea permite să Îi vadă măreția și Dumnezeu Se ascundea în mod umil într-un trup nesemnificativ, deci trebuie să fi fost chinuitor pentru El. Oamenii pun la suflet ceea ce pot să înțeleagă și ceea ce pot să vadă din suferința lui Dumnezeu și impun toate tipurile de milă asupra lui Dumnezeu și deseori chiar oferă niște laude pentru aceasta. De fapt, există o diferență, există o distanță între ceea ce oamenii înțeleg din suferința lui Dumnezeu și ceea ce El simte cu adevărat. Vă spun adevărul – pentru Dumnezeu, indiferent dacă este Duhul lui Dumnezeu sau trupul întrupat al lui Dumnezeu, acea suferință nu este suferință adevărată. Atunci ce îndură de fapt Dumnezeu? Să vorbim despre suferința lui Dumnezeu doar din perspectiva Dumnezeului întrupat.
Când Dumnezeu devine trup, devenind o persoană obișnuită, normală, trăind în mijlocul omenirii, alături de oameni, nu poate El să vadă și să simtă metodele, legile și filozofiile de viață ale oamenilor? Cum Îl fac să Se simtă aceste legi și metode de a trăi? Simte El aversiune în inima Sa? De ce ar simți aversiune? Care sunt legile și metodele omenirii de a trăi? În ce principii se ancorează acestea? Pe ce se bazează? Metodele, legile omenirii etc. pentru a trăi – toate acestea sunt create pe baza logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Oamenii care trăiesc sub aceste legi nu au umanitate, nu au adevăr – toate sfidează adevărul și sunt ostile lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la esența lui Dumnezeu, vedem că esența Sa este exact opusă logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Esența Sa este plină de dreptate, adevăr și sfințenie și alte realități ale tuturor lucrurilor pozitive. Dumnezeu, având această esență și trăind printre asemenea oameni – ce simte El în inima Sa? Nu este plină de durere? Inima Sa este îndurerată și această durere este ceva ce nicio persoană nu poate să înțeleagă sau să realizeze. Deoarece tot ceea ce El întâlnește, aude, vede, trăiește și toate cu care se confruntă, aceste lucruri reprezintă corupția, răul și răzvrătirea și împotrivirea omenirii față de adevăr. Tot ceea ce vine de la oameni este sursa suferinței Sale. Adică, deoarece esența Sa nu este aceeași cu a oamenilor corupți, corupția oamenilor devine sursa celei mai mari suferințe ale Sale. Când Dumnezeu devine trup, este El capabil să găsească pe cineva care împărtășește un limbaj comun cu El? Acesta este un lucru care nu poate fi găsit printre oameni. Nu există nimeni care să poată comunica, să poată avea un dialog cu Dumnezeu – ce fel de sentiment ai spune că are Dumnezeu? Lucrurile pe care oamenii le discută, pe care le iubesc, pe care le caută și după care tânjesc, toate au de-a face cu păcatul, cu tendințele rele. Când Dumnezeu se confruntă cu toate acestea, nu este ca un cuțit în inima Lui? Confruntându-se cu aceste lucruri, ar putea El să simtă bucurie în inima Lui? Ar putea El să afle consolare? Cei care trăiesc împreună cu El sunt oameni plini de răzvrătire și răutate – cum ar putea să nu sufere inima Sa? Cât de intensă este într-adevăr această suferință și cui îi pasă de ea? Cine ia aminte? Și cine ar putea să o aprecieze? Oamenii nu au niciun mod de a înțelege inima lui Dumnezeu. Suferința Sa este mai ales ceva ce oamenii nu pot să aprecieze, iar răceala și amorțeala umanității fac ca suferința lui Dumnezeu să fie și mai profundă.
Există unii oameni care deseori deplâng situația lui Hristos, deoarece există un verset în Biblie care spune: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi odihnească capul.” Când oamenii aud acest lucru, ei îl iau în serios și cred că aceasta este cea mai mare suferință pe care Dumnezeu o îndură și cea mai mare suferință pe care o îndură Hristos. Acum, privind situația din perspectiva faptelor, este adevărat acel lucru? Dumnezeu nu crede că aceste dificultăți reprezintă suferință. El nu a protestat niciodată împotriva nedreptății din cauza dificultăților trupului și nu i-a pus niciodată pe oameni să-L răsplătească sau să-L recompenseze cu ceva. Totuși, când El este martor la tot ce e al omenirii, viețile corupte și răul oamenilor corupți, când El este martor că omenirea e sub puterea Satanei și întemnițată de Satana și nu poate scăpa, că oamenii care trăiesc în păcat nu știu care este adevărul – El nu poate să suporte toate aceste păcate. Aversiunea Sa față de oameni crește cu fiecare zi, dar El trebuie să îndure toate acestea. Asta este marea suferință a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate exprima pe deplin nici chiar vocea inimii Lui sau emoțiile Sale printre discipolii Lui, și niciunul dintre discipolii Săi nu poate să înțeleagă cu adevărat suferința Sa. Nimeni nici nu încearcă măcar să-I înțeleagă sau să-I consoleze inima – inima Sa îndură această suferință zi după zi, an după an, în repetate rânduri. Ce vedeți în toate acestea? Dumnezeu nu cere nimic în schimb de la oameni pentru ceea ce El a dat, dar datorită esenței lui Dumnezeu, El nu poate tolera absolut deloc răul, corupția și păcatul omenirii, ci simte o aversiune și o ură extremă, ceea ce face ca inima lui Dumnezeu și trupul Său să îndure o suferință fără sfârșit. Puteți să vedeți toate acestea? Mai mult ca sigur, niciunul dintre voi nu poate să vadă acest lucru, pentru că niciunul dintre voi nu Îl înțelege pe Dumnezeu cu adevărat. În timp, puteți să-l experimentați treptat voi înșivă.
În continuare, să ne uităm la următoarele pasaje din Scriptură.
9. Domnul Isus face minuni
1) Domnul Isus îi hrănește pe cei cinci mii
Ioan 6:8-13 Unul dintre ucenicii Lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis: Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar ce sunt acestea la atâţia?! Isus a zis: Puneţi oamenii să se aşeze! În locul acela era multă iarbă. Aşa că bărbaţii s-au aşezat; ei erau în număr de aproape cinci mii. Isus a luat pâinile, a adus mulţumiri şi le-a împărţit celor ce se aşezaseră. De asemenea, le-a dat şi din peşti, cât au vrut. Când s-au săturat, le-a zis ucenicilor Săi: Adunaţi firimiturile rămase, ca să nu se piardă nimic! Le-au adunat deci şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimiturile de la cele cinci pâini de orz, firimituri pe care le lăsaseră cei ce mâncaseră.
2) Învierea lui Lazăr Îl slăvește pe Dumnezeu
Ioan 11:43-44 După ce a spus acestea, a strigat cu glas tare: „Lazăr, vino afară!” Mortul a ieşit cu picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată într-un ştergar. Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!”
Printre minunile făcute de Domnul Isus, le-am ales doar pe acestea două deoarece sunt adecvate pentru a demonstra despre ceea ce aș dori să vorbesc aici. Aceste două minuni sunt într-adevăr uimitoare și sunt foarte reprezentative pentru minunile Domnului Isus din Epoca Harului.
Mai întâi, să ne uităm la primul pasaj: Domnul Isus îi hrănește pe cei cinci mii.
Ce fel de concept este „cinci pâini și doi pești”? Pentru câți oameni ar fi suficiente cinci pâini și doi pești de obicei? Dacă măsurați pe baza apetitului unei persoane obișnuite, ar fi suficient pentru doi oameni. Acesta este conceptul de bază al celor cinci pâini și doi pești. Totuși, în acest pasaj, câți oameni este scris că au hrănit cinci pâini și doi pești? Este consemnat în Scriptură în acest mod: „În locul acela era multă iarbă. Aşa că bărbaţii s-au aşezat; ei erau în număr de aproape cinci mii.” În comparație cu cinci pâini și doi pești, este cinci mii un număr mare? Ce înseamnă că acest număr este atât de mare? Dintr-o perspectivă umană, împărțirea a cinci pâini și a doi pești între cinci mii de oameni ar fi imposibilă, deoarece diferența dintre ele este prea mare. Chiar dacă fiecare persoană ar lua doar o bucățică mică, tot nu ar fi suficient pentru cinci mii de oameni. Dar aici, Domnul Isus a făcut o minune – El nu numai că le-a îngăduit celor cinci mii de oameni să se sature, dar a rămas și în plus. Scriptura spune: „Când s-au săturat, le-a zis ucenicilor Săi: Adunaţi firimiturile rămase, ca să nu se piardă nimic! Le-au adunat deci şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimiturile de la cele cinci pâini de orz, firimituri pe care le lăsaseră cei ce mâncaseră.” Această minune le-a permis oamenilor să vadă identitatea și statutul Domnului Isus și le-a permis și să vadă că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu – ei au văzut adevărul atotputerniciei lui Dumnezeu. Cinci pâini și doi pești au fost suficienți pentru a hrăni cinci mii, dar dacă nu exista deloc mâncare ar fi putut Dumnezeu să hrănească cinci mii de oameni? Desigur că ar fi putut! Aceasta era o minune, așadar, oamenii au simțit în mod inevitabil că era de neînțeles și au simțit că era ceva incredibil și tainic, dar pentru Dumnezeu, să facă un astfel de lucru era o nimica toată. Dat fiind că era un lucru obișnuit pentru Dumnezeu, de ce să-l fi selectat pentru interpretare? Pentru că ceea ce stă la baza acestei minuni conține voia Domnului Isus, care nu a fost niciodată descoperită de omenire.
Mai întâi, să încercăm să înțelegem ce tip de oameni erau acești cinci mii. Erau discipoli de-ai Domnului Isus? Din Scriptură, știm că nu erau discipolii Săi. Știau ei cine era Domnul Isus? Cu siguranță, nu! Cel puțin, ei nu știau că persoana care stătea în fața lor era Hristos, sau poate unii oameni știau doar care era numele Său și știau ceva sau auziseră ceva despre lucrurile pe care le făcuse. Ei erau doar curioși despre Domnul Isus din istorisiri, dar, cu siguranță, nu ați putea spune că Îl urmau, cu atât mai puțin că Îl înțelegeau. Când Domnul Isus a văzut acești cinci mii de oameni, ei erau flămânzi și se puteau gândi doar la a-și satisface foamea, deci, în acest context, Domnul Isus le-a satisfăcut dorințele. Când El le-a satisfăcut dorințele, ce era în inima Sa? Care era atitudinea Sa față de acești oameni care voiau doar să-și satisfacă foamea? În acest stadiu, gândurile Domnului Isus și atitudinea Sa aveau de-a face cu firea și esența lui Dumnezeu. Confruntat cu acești cinci mii de oameni cu stomacul gol care doar voiau să mănânce bine, confruntat cu acești oameni plini de curiozitate și speranțe despre El, Domnul Isus Se gândea doar la folosirea acestei minuni pentru a le acorda har. Totuși, El nu Și-a făcut speranțe că ei vor deveni discipolii Lui, căci știa că ei doar voiau să participe la distracție și să-și satisfacă foamea, așadar, El a profitat la maxim de ceea ce avea acolo și a folosit cinci pâini și doi pești pentru a hrăni cinci mii de oameni. El a deschis ochii acestor oameni care s-au bucurat de distracție, care au vrut să vadă minuni și ei au văzut cu proprii ochi lucrurile pe care le putea face Dumnezeu întrupat. Deși Domnul Isus a folosit ceva tangibil pentru a le satisface curiozitatea, El știa deja în inima Lui că acești cinci mii de oameni voiau doar o masă bună, așadar, El nu le-a spus absolut nimic și nu le-a predicat deloc – El doar i-a lăsat să vadă cum se petrece această minune. El nu putea absolut deloc să trateze acești oameni la fel cum îi trata pe discipolii care Îl urmau cu adevărat, dar în inima lui Dumnezeu, toate făpturile erau sub stăpânirea Lui și El avea să le permită tuturor făpturilor din fața Lui să se bucure de harul lui Dumnezeu atunci când era necesar. Chiar dacă acești oameni nu știau cine era El sau nu-L înțelegeau, sau nu aveau nicio impresie anume despre El sau recunoștință față de El chiar după ce mâncaseră pâinea și peștele, acest lucru nu era ceva care să-L deranjeze pe Dumnezeu – El le-a dat acestor oameni oportunitatea minunată de a se bucura de harul Lui. Unii oameni spun că Dumnezeu are principii în ceea ce face și că El nu veghează și că nu are grijă de necredincioși și, mai ales, că El nu le permite să se bucure de harul Său. Este oare adevărat? În ochii lui Dumnezeu, atât timp cât este vorba de făpturi care trăiesc și pe care El Însuși le-a creat, El le va gestiona și va avea grijă de ele; El le va trata, va planifica pentru ele și le va conduce în diferite moduri. Acestea sunt gândurile și atitudinea lui Dumnezeu față de toate lucrurile.
Deși cei cinci mii de oameni care au mâncat pâinea și peștele nu au avut de gând să-L urmeze pe Domnul Isus, El nu a fost strict cu ei; odată ce și-au satisfăcut foamea, știți ce a făcut Domnul Isus? Le-a predicat ceva? Unde S-a dus după ce a făcut acest lucru? Scriptura nu consemnează că Domnul Isus le-a spus ceva; când Și-a finalizat minunea, El a plecat în mod discret. Așadar, a exprimat El vreo cerință pentru acești oameni? A existat ură? Nu a existat nimic din toate acestea – El doar nu a mai vrut să le acorde atenție acestor oameni care nu puteau să-L urmeze și, în acest moment, inima Sa era îndurerată. Deoarece văzuse depravarea omenirii și simțise respingerea omenirii față de El și când îi vedea pe acești oameni sau când era cu ei, mărginirea și ignoranța lor Îl făceau foarte trist și Îi răneau inima, așadar, El voia doar să îi părăsească pe acești oameni cât mai repede posibil. Domnul nu avea nicio cerință de la ei în inima Sa, El nu voia să le mai acorde atenție, El voia, în mod special, să nu Își mai consume energia pe ei și El știa că ei nu Îl puteau urma – în ciuda tuturor acestora, atitudinea Lui față de ei tot a fost foarte clară. El doar a vrut să îi trateze cu generozitate, să le acorde har – aceasta a fost atitudinea lui Dumnezeu față de fiecare făptură aflată sub stăpânirea Lui: fiecare făptură, să o trateze cu generozitate, să o îngrijească, să o hrănească. Din simplul motiv că Domnul Isus era Dumnezeu întrupat, El a dezvăluit într-un mod foarte natural propria esență a lui Dumnezeu și i-a tratat pe acești oameni cu bunătate. El i-a tratat cu bunătate, cu o inimă miloasă și tolerantă. Indiferent cum Îl vedeau pe Domnul Isus acești oameni și indiferent ce fel de rezultat avea să fie, El doar trata fiecare făptură pe baza poziției Sale ca Domn al întregii creații. Ceea ce El dezvăluia era, fără excepție, firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și este. Așadar, Domnul Isus a făcut ceva în tăcere, apoi a plecat în tăcere – ce aspect al firii lui Dumnezeu este acesta? Puteți spune că este generozitatea iubitoare a lui Dumnezeu? Puteți spune că Dumnezeu este altruist? Ar putea să facă asta o persoană obișnuită? Desigur că nu! În esență, cine erau acești cinci mii de oameni pe care Domnul Isus i-a hrănit cu cinci pâini și doi pești? Puteți spune că era oameni care erau compatibili cu El? Puteți spune că erau cu toții ostili față de Dumnezeu? Se poate spune cu siguranță că nu erau absolut deloc compatibili cu Domnul, iar esența lor era absolut ostilă față de Dumnezeu. Dar cum i-a tratat Dumnezeu? El a folosit o metodă de a risipi ostilitatea oamenilor față de Dumnezeu – această metodă se numește „bunătate.” Adică, deși Domnul Isus îi considera păcătoși, în ochii lui Dumnezeu ei erau, totuși, creația Sa, deci El tot îi trata cu generozitate pe acești păcătoși. Asta este toleranța lui Dumnezeu și această toleranță este determinată de propria identitate și esență a lui Dumnezeu. Deci, asta este ceva ce niciun om creat de Dumnezeu nu o poate face – ci doar Dumnezeu.
Când vei putea să apreciezi cu adevărat gândurile și atitudinea lui Dumnezeu față de omenire, când vei putea să înțelegi cu adevărat emoțiile și grija lui Dumnezeu față de fiecare făptură, vei putea să înțelegi devotamentul și iubirea consumată pentru fiecare dintre oamenii creați de Creator. Când se întâmplă acest lucru, vei folosi două cuvinte pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu – care sunt acele două cuvinte? Unii oameni spun „altruistă” și unii oameni spun „caritabilă”. Dintre acestea două, „caritabilă” este cuvântul cel mai puțin potrivit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Acesta este un cuvânt pe care oamenii îl folosesc pentru a descrie gândurile și sentimentele unei persoane cu vederi largi. Chiar detest acest cuvânt deoarece se referă la a împărți caritate în mod aleatoriu, fără deosebire, fără a ține seama de vreun principiu. Este o expresie prea emoțională a unor oameni nesăbuiți și confuzi. Când acest cuvânt este folosit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu, există, în mod inevitabil, o intenție de blasfemie. Am două cuvinte mult mai potrivite pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu – care sunt acele două cuvinte? Primul este „imensă”. Nu este acest cuvânt foarte evocator? Al doilea este „vastă”. Există o semnificație reală la baza acestor două cuvinte pe care le folosesc pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Înțeles în mod literal, „imens” descrie volumul sau capacitatea unui lucru, dar nu contează cât de mare este acela – este un lucru pe care oamenii îl pot atinge și vedea. Asta deoarece există, nu este un obiect abstract și le dă oamenilor sentimentul că este destul de precis și practic. Nu contează dacă te uiți la el dintr-un unghi plan sau tridimensional; nu trebuie să-ți imaginezi existența sa, deoarece este un lucru care există într-adevăr. Chiar dacă să folosești cuvântul „imens” pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu poate părea ca și cum cuantifici iubirea Sa, totuși, îți dă și sentimentul că este imposibil de măsurat. Spun că iubirea lui Dumnezeu poate fi cuantificată deoarece iubirea Sa nu este un fel de non-entitate, nici nu reiese din vreo legendă. Mai degrabă, este ceva împărtășit de toate lucrurile de sub stăpânirea lui Dumnezeu și este ceva de care se bucură toate făpturile în diferite proporții și din diferite perspective. Deși oamenii nu o pot vedea sau atinge, această iubire aduce hrănire și viață tuturor lucrurilor, fiind dezvăluită puțin câte puțin în viețile lor, iar acestea socotesc și sunt martori pentru iubirea lui Dumnezeu de care se bucură în fiecare moment. Spun că iubirea lui Dumnezeu este imposibil de cuantificat pentru că taina prin care Dumnezeu îngrijește și hrănește toate lucrurile este ceva dificil de pătruns pentru oameni, precum sunt și gândurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile și în special cele pentru omenire. Adică, nimeni nu știe sângele și lacrimile pe care Creatorul le-a vărsat pentru omenire. Nimeni nu poate pricepe, nimeni nu poate înțelege profunzimea sau importanța iubirii pe care Creatorul o are pentru omenirea creată cu propriile Lui mâini. Descrierea iubirii lui Dumnezeu ca imensă este pentru a-i ajuta pe oameni să aprecieze și să înțeleagă întinderea sa și adevărul existenței sale. De asemenea, este pentru ca oamenii să priceapă mai în profunzime înțelesul actual al cuvântului „Creator” și pentru ca oamenii să dobândească o înțelegere mai profundă a înțelesului real al denumirii „creație”. Ce descrie, de obicei, cuvântul „vast”? În general, este folosit pentru ocean sau univers, precum universul vast sau oceanul vast. Caracterul expansiv și profunzimea liniștită a universului sunt dincolo de înțelegerea umană și este ceva ce capturează imaginația omului, pentru care acesta este plin de admirație. Misterul și profunzimea lui sunt la vedere, dar nu pot fi atinse. Când te gândești la ocean, te gândești la întinderea sa – pare nesfârșit și poți simți caracterul său misterios și incluziv. De aceea am folosit cuvântul „vast” pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Am făcut-o pentru a ajuta oamenii să simtă cât de prețios este și să simtă frumusețea profundă a iubirii Sale și să simtă că puterea iubirii lui Dumnezeu este infinită și vastă. Am făcut-o pentru a-i ajuta să simtă sfințenia iubirii Sale și demnitatea și caracterul de neofensat al lui Dumnezeu care este dezvăluit prin iubirea Sa. Acum credeți că „vast” este un cuvânt potrivit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu? Poate Dumnezeu să Se ridice la așteptările acestor două cuvinte: „imens” și „vast”? Categoric! În limbaj uman, doar aceste cuvinte sunt relativ capabile, relativ apropiate de a descrie iubirea lui Dumnezeu. Nu sunteți de acord? Dacă ar trebui să descrieți iubirea lui Dumnezeu, ați folosi aceste două cuvinte? Cel mai probabil nu ați putea, deoarece înțelegerea și aprecierea voastră despre iubirea lui Dumnezeu se limitează la o perspectivă plană și nu au ajuns la înălțimea spațiului tridimensional. Deci, dacă v-aș fi pus să descrieți iubirea lui Dumnezeu, ați simți că vă lipsesc cuvintele; ați fi chiar fără grai. Poate fi dificilă pentru voi înțelegerea acestor două cuvinte despre care am vorbit astăzi sau poate, pur și simplu, nu sunteți de acord. Asta poate doar să confirme faptul că aprecierea și înțelegerea voastră a iubirii lui Dumnezeu sunt superficiale și înguste. Am spus înainte că Dumnezeu este altruist – vă amintiți cuvântul altruist. Se poate spune că iubirea lui Dumnezeu poate fi descrisă doar ca altruistă? Nu este acesta un domeniu prea îngust? Ar trebui să cugetați mai mult la această chestiune pentru a dobândi ceva din aceasta.
Cele de mai sus reprezintă ceea ce am văzut din firea și esența lui Dumnezeu la prima minune. Deși este o poveste pe care oamenii au citit-o timp de câteva mii de ani, are un subiect simplu și permite oamenilor să vadă un fenomen simplu, totuși, în acest subiect simplu, putem vedea ceva mai valoros, adică firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și este. Aceste lucruri pe care El le are și este Îl reprezintă pe Dumnezeu Însuși și sunt o expresie a propriilor Sale gânduri. Când Dumnezeu Își exprimă gândurile, acestea sunt o expresie a vocii inimii Sale. El speră că vor exista oameni care să Îl poată înțelege, cunoaște și care să priceapă voia Lui și El speră că vor exista oameni care să poată auzi vocea inimii Sale și care vor putea să coopereze activ pentru a-I mulțumi voia. Iar aceste lucruri pe care Domnul Isus le-a făcut au fost o expresie tăcută a lui Dumnezeu.
În continuare, să ne uităm la acest pasaj: Învierea lui Lazăr Îl slăvește pe Dumnezeu.
Care este impresia voastră după citirea acestui pasaj? Semnificația acestei minuni pe care Domnul Isus a făcut-o a fost mult mai mare decât cea anterioară, pentru că niciun miracol nu este mai uimitor decât readucerea la viață a unui om mort. Faptul că Domnul Isus a făcut ceva de acest fel a fost extrem de semnificativ în acea epocă. Deoarece Dumnezeu devenise trup, oamenii puteau vedea doar înfățișarea Lui fizică, partea Lui practică și partea Lui nesemnificativă. Chiar dacă unii oameni au văzut și au înțeles ceva din caracterul Lui sau unele calități pe care El părea să le aibă, nimeni nu știa de unde venea Domnul Isus, care era într-adevăr esența Sa și ce putea să mai facă El cu adevărat. Toate acestea erau necunoscute omenirii. Prea mulți oameni doreau dovezi în privința acestui lucru și să cunoască adevărul. Putea Dumnezeu să facă ceva pentru a-Și dovedi identitatea? Pentru Dumnezeu, asta era ușor – era floare la ureche. El putea face ceva oriunde, oricând, pentru a-Și dovedi identitatea și esența, dar Dumnezeu făcea lucrurile cu un plan și în etape. El nu făcea lucrurile în mod aleatoriu; El căuta momentul potrivit și oportunitatea potrivită pentru a face ceva extrem de semnificativ de văzut pentru omenire. Asta dovedea autoritatea și identitatea Sa. Și atunci, putea învierea lui Lazăr să dovedească identitatea Domnului Isus? Să ne uităm la acest pasaj al Scripturii: „După ce a spus acestea, a strigat cu glas tare: «Lazăr, vino afară!» Mortul a ieşit cu picioarele.” Când Domnul Isus a făcut acest lucru, El a spus doar un singur lucru: „Lazăr, vino afară!” Lazăr a ieșit atunci din mormântul său – acest lucru a fost realizat datorită unei singure propoziții rostite de Domnul. În acest timp, Domnul Isus nu a ridicat un altar și nici nu îndeplinit alte acțiuni. El a spus un singur lucru. S-ar numi acest lucru o minune sau o poruncă? Sau a fost un fel de vrăjitorie? La suprafață, se pare că ar putea fi numit minune, și dacă vă uitați la acesta dintr-o perspectivă modernă, desigur că ați putea să-l numiți în continuare minune. Totuși, cu siguranță nu poate fi numit vrajă să chemi un suflet înapoi din morți, și cu siguranță nu este vorba de vrăjitorie. Este corect spus că această minune a fost cea mai normală, micuță demonstrație a autorității Creatorului. Asta este autoritatea și abilitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu are autoritatea de a face o persoană să moară, ca sufletul său să-i părăsească trupul și să se întoarcă în Infern sau unde ar trebui să meargă. Momentul când moare cineva și locul unde merge după moarte – acestea sunt hotărâte de Dumnezeu. El poate face acest lucru oriunde și oricând. El nu este limitat de oameni, evenimente, obiecte, spațiu sau loc. Dacă vrea să o facă, o poate face, deoarece toate lucrurile și ființele vii sunt sub stăpânirea Sa și toate lucrurile trăiesc și mor prin cuvântul Său, prin autoritatea Sa. El poate învia un om mort – asta este, de asemenea, ceva ce poate face oriunde, oricând. Asta este autoritatea pe care doar Creatorul o are.
Când Domnul Isus l-a adus pe Lazăr înapoi din morți, scopul Său a fost de a oferi dovezi pentru oameni și pentru Satana și pentru a-i înștiința pe oameni și pe Satana că tot ceea ce are omenirea, viața și moartea oamenilor sunt hotărâte de Dumnezeu și că, deși El devenise trup, ca întotdeauna, El a rămas la comanda lumii fizice care poate fi și văzută, precum și a lumii spirituale pe care oamenii nu o pot vedea. Asta pentru a le spune oamenilor și Satanei că tot ceea ce omenirea are nu este sub stăpânirea Satanei. Asta a fost o demonstrație și o dezvăluire a autorității lui Dumnezeu și a fost și un mod prin care El să trimită un mesaj tuturor lucrurilor cum că viața și moartea omenirii sunt în mâinile lui Dumnezeu. Învierea lui Lazăr de către Domnul Isus – acest tip de abordare a fost una dintre căile prin care Creatorul a învățat și a instruit omenirea. A fost o acțiune concretă în care El Și-a folosit abilitatea și autoritatea pentru a instrui omenirea și a se îngriji de oameni. A fost o modalitate fără cuvinte prin care Creatorul a permis omenirii să vadă adevărul faptului că El este la comanda tuturor lucrurilor. A fost modalitatea prin care El să spună omenirii prin acțiuni practice că nu există mântuire decât prin El. Acest fel de mod tăcut al Lui de a instrui omenirea durează pentru totdeauna – este de neșters și a adus inimilor oamenilor un șoc și o iluminare care nu pot dispărea niciodată. Învierea lui Lazăr L-a slăvit pe Dumnezeu – aceasta are un impact profund asupra fiecăruia dintre discipolii lui Dumnezeu. Fixează ferm în fiecare persoană care înțelege profund acest eveniment, viziunea, înțelegerea faptului că doar Dumnezeu poate comanda viața și moartea omenirii. Deși Dumnezeu are acest tip de autoritate și deși El a trimis un mesaj despre suveranitatea Sa privind viața și moartea omenirii prin învierea lui Lazăr, asta nu era lucrarea Lui principală. Dumnezeu nu face niciodată ceva fără semnificație. Fiecare lucru pe care El îl face are o mare valoare; este cu totul o comoară clasică. El nu ar face deloc dintr-o persoană care iese din mormânt singurul scop sau scopul ori obiectul principal al lucrării Sale. Dumnezeu nu face niciodată nimic fără semnificație. O înviere a lui Lazăr este adecvată pentru a demonstra autoritatea lui Dumnezeu. Este adecvată pentru a dovedi identitatea Domnului Isus. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus nu a repetat acest tip de minune. Dumnezeu face lucruri conform propriilor Lui principii. În limbaj uman, se poate spune că Dumnezeu este atent în privința lucrării serioase. Adică, atunci când Dumnezeu face lucruri El nu Se îndepărtează de la scopul lucrării Sale. El știe lucrarea pe care vrea să o îndeplinească în această etapă, pe care El dorește să o realizeze și El va lucra strict conform planului Său. Dacă o persoană coruptă ar avea acel tip de abilitate, ea s-ar gândi doar cum să își dezvăluie abilitatea pentru ca ceilalți să știe cât de formidabilă este ea, ca să se plece înaintea sa, ca ea să-i controleze și să-i devoreze. Acesta este răul care vine de la Satana – se numește stricăciune. Dumnezeu nu are o asemenea fire și nu are o asemenea esență. Scopul Său pentru care face lucrurile nu este să Se laude, ci să ofere omenirii mai multă revelație și îndrumare, deci oamenii văd foarte puține exemple în Biblie cu acest fel de lucru. Asta nu înseamnă că abilitățile Domnului Isus erau limitate sau că El nu putea face acel fel de lucru. Doar că Dumnezeu nu voia să-l facă, deoarece învierea lui Lazăr de către Domnul Isus avea o semnificație foarte practică și, de asemenea, deoarece lucrarea întrupării lui Dumnezeu nu a fost realizarea minunilor, nu a fost învierea oamenilor, ci lucrarea de răscumpărare a omenirii. Deci, mare parte din lucrarea pe care Domnul Isus a finalizat-o a fost învățarea oamenilor, îngrijirea lor și ajutarea lor, iar lucruri precum învierea lui Lazăr erau doar mici părți ale lucrării de slujire pe care Domnul Isus o îndeplinea. Chiar mai mult, ați putea spune că „a Se lăuda” nu este parte din esența lui Dumnezeu, deci faptul că nu a mai arătat minuni nu a fost o practicare a unui auto-control intenționat, nici o limitare a mediului și, cu siguranță, nu a fost o lipsă de abilitate.
Când Domnul Isus l-a adus înapoi din morți pe Lazăr, El a folosit o propoziție: „Lazăr, vino afară!” El nu a spus nimic în afară de asta – ce reprezintă aceste cuvinte? Acestea reprezintă faptul că Dumnezeu poate realiza orice prin cuvânt, chiar și învierea unui om mort. Când Dumnezeu a creat toate lucrurile, când El a creat lumea, El a făcut acest lucru prin cuvinte – porunci rostite, cuvinte cu autoritate și cât ai clipi lucrurile au fost create. Așa s-a realizat. Această singură propoziție rostită de Domnul Isus a fost precum cuvintele rostite de Dumnezeu când a creat cerul și pământul și toate lucrurile; conținea atât autoritatea, cât și abilitatea Creatorului în mod egal. Toate lucrurile au fost formate și au stat ferme datorită cuvintelor din gura lui Dumnezeu și, exact la fel, Lazăr a ieșit din mormântul său datorită cuvintelor din gura Domnului Isus. Aceasta a fost autoritatea lui Dumnezeu, demonstrată și realizată în trupul Său întrupat. Acest tip de autoritate și abilitate aparținea Creatorului și Fiului Omului prin care S-a realizat Creatorul. Asta este înțelegerea pe care Dumnezeu le-a predat-o oamenilor, aducându-l pe Lazăr înapoi din morți. Asta este tot în privința acestui subiect. În continuare, să citim Scripturile.
10. Judecata fariseilor cu privire la Domnul Isus
Marcu 3:21-22 Când au auzit ai Lui ce se întâmplă, au ieşit să-L înşface, căci ziceau că a înnebunit. Cărturarii care veniseră de la Ierusalim ziceau că îl are în El pe Beelzebul şi că scoate demonii cu ajutorul conducătorului demonilor.
11. Mustrarea din partea Domnului Isus pentru farisei
Matei 12:31-32 De aceea vă spun că orice păcat şi blasfemie vor fi iertate oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Dacă cineva va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, va fi iertat. Însă oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine.
Matei 23:13-15 Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi închideţi Împărăţia Cerurilor în faţa oamenilor; nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre! (Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi devoraţi casele văduvelor şi faceţi rugăciuni lungi de ochii lumii. De aceea veţi primi o condamnare mult mai mare.) Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi înconjuraţi marea şi uscatul pentru a face un prozelit, dar când devine astfel, faceţi din el de două ori mai mult un fiu al Gheenei decât sunteţi voi!
Acestea de mai sus sunt două pasaje separate – să ne uităm la primul dintre ele: Judecata fariseilor cu privire la Domnul Isus.
În Biblie, evaluarea de către farisei a Domnului Isus Însuși și a lucrurilor pe care El le făcea a fost: „Ziceau că a înnebunit. […] că îl are în El pe Beelzebul şi că scoate demonii cu ajutorul conducătorului demonilor” (Marcu 3:21-22). Judecata cărturarilor și a fariseilor cu privire la Domnul Isus nu repeta mecanic lucruri și nici nu le imagina din senin – era concluzia lor privitoare la Domnul Isus din ceea ce au văzut și au auzit despre acțiunile Sale. Deși concluzia lor era făcută în mod aparent în numele justiției și le părea oamenilor ca și cum ar fi fost întemeiată, aroganța cu care L-au judecat pe Domnul Isus a fost greu de ascuns chiar și pentru ei. Energia frenetică a urii lor pentru Domnul Isus a expus propriile ambiții sălbatice și înfățișarea lor rea și satanică, precum și natura lor răuvoitoare de a I se împotrivi lui Dumnezeu. Aceste lucruri pe care ei le-au spus în judecata lor cu privire la Domnul Isus au fost motivate de ambițiile lor sălbatice, de gelozie și de natura urâtă și răuvoitoare a ostilității lor față de Dumnezeu și de adevăr. Ei nu au investigat sursa acțiunilor Domnului Isus, nici nu au cercetat esența a ceea ce El a spus sau a făcut. Ci ei au atacat și discreditat în mod orbește, cu nerăbdare, nebunește și cu răutate intenționată ceea ce făcuse El. Acest lucru a mers până în punctul în care I-au discreditat Duhul, adică Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu. La asta se refereau când au spus: „El este altă persoană”, „Belzebut” și „prințul diavolilor”. Adică, ei au zis că Duhul lui Dumnezeu era Belzebut și prințul diavolilor. Ei au caracterizat drept nebunie lucrarea trupului Duhului lui Dumnezeu. Ei nu numai că au blasfemiat Duhul lui Dumnezeu numindu-L Belzebut și prințul diavolilor, ci au condamnat și lucrarea lui Dumnezeu. Ei L-au condamnat și L-au hulit pe Domnul Isus Hristos. Esența împotrivirii și blasfemiei lor era exact aceeași ca esența Satanei și împotrivirea și blasfemia față de Dumnezeu. Ei nu numai că reprezentau oameni corupți, dar, chiar mai mult, ei erau întruparea Satanei. Ei erau un canal pentru Satana în mijlocul omenirii și erau complicii și mesagerii Satanei. Esența blasfemiei și denigrării Domnului Isus Hristos era lupta lor cu Dumnezeu pentru statut, disputa lor cu Dumnezeu, testarea fără sfârșit a lui Dumnezeu de către ei. Esența împotrivirii lor față de Dumnezeu și atitudinea lor de ostilitate față de El, precum și cuvintele și gândurile lor au blasfemiat direct și L-au mâniat pe Duhul lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu a hotărât o judecată rezonabilă a ceea ce au spus și au făcut și a hotărât că faptele lor reprezentau păcatul blasfemiei împotriva Duhului Sfânt. Acest păcat este de neiertat atât în lumea aceasta cât și în lumea care vine, exact cum spune următorul pasaj din Scriptură: „blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” și „oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine.” Astăzi, să vorbim despre adevărata semnificație a acestor cuvinte de la Dumnezeu: „nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine.” Aceasta este demistificarea modului în care Dumnezeu împlinește cuvintele: „nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine.”
Toate lucrurile despre care am vorbit se leagă de firea lui Dumnezeu și de atitudinea Sa față de oameni, chestiuni și lucruri. În mod natural, cele două pasaje de sus nu sunt o excepție. Ați observat ceva în aceste două pasaje ale Scripturii? Unii oameni spun că văd mânia lui Dumnezeu. Unii oameni spun că văd o latură a firii lui Dumnezeu care nu tolerează ofensa omenirii și că dacă oamenii fac ceva care reprezintă o blasfemie față de Dumnezeu, ei nu vor dobândi iertarea Lui. În ciuda faptului că oamenii văd și percep mânia și intoleranța lui Dumnezeu față de ofensa omenirii în aceste două pasaje, ei tot nu înțeleg cu adevărat atitudinea Sa. Aceste două pasaje conțin o implicație a abordării și a atitudinii adevărate a lui Dumnezeu față de cei care blasfemiază și Îl mânie. Acest pasaj din Scriptură deține adevărata semnificație a atitudinii și abordării Sale: „Însă oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine.” Când oamenii Îl blasfemiază pe Dumnezeu, când Îl mânie, El emite un verdict, iar acest verdict este rezultatul Său final. Este descris astfel în Biblie: „De aceea vă spun că orice păcat şi blasfemie vor fi iertate oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” (Matei 12:31) și „Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi!” (Matei 23:13). Totuși, este consemnat în Biblie care a fost rezultatul pentru acei cărturari și farisei, cât și pentru acei oameni care spuneau că El era nebun după ce Domnul Isus a spus aceste lucruri? Este consemnat dacă au suferit vreo pedeapsă? Cu siguranță, nu este. Când spun că „nu este” nu înseamnă că nu era înregistrat, ci că în realitate nu exista niciun rezultat care să poată fi văzut cu ochi umani. Acest „nu este” elucidează o chestiune, adică, atitudinea și principiile lui Dumnezeu pentru tratarea anumitor lucruri. Tratamentul lui Dumnezeu față de oamenii care blasfemiază sau I se împotrivesc, sau chiar față de aceia care Îl calomniază – oameni care Îl atacă, Îl calomniază și Îl blestemă în mod intenționat – El nu Se face că nu vede sau că nu aude. El are o atitudine clară față de ei. Îi disprețuiește pe acești oameni și, în inima Sa, îi condamnă. El chiar declară în mod deschis rezultatul pentru ei, astfel încât oamenii să știe că El are o atitudine clară față de cei care Îl blasfemiază și astfel încât ei să știe cum le va hotărî sfârșitul. Totuși, după ce Dumnezeu a spus acele lucruri, oamenii, totuși, rareori au putut să vadă adevărul privind modul în care îi va trata Dumnezeu pe acei oameni și ei nu au putut să înțeleagă principiile de la baza rezultatului lui Dumnezeu, verdictul Său pentru ei. Adică, omenirea nu poate vedea atitudinea și metodele specifice pe care Dumnezeu le are pentru tratarea lor. Asta are de-a face cu principiile lui Dumnezeu de a face lucruri. Dumnezeu utilizează apariția faptelor pentru a trata comportamentul rău al unor oameni. Adică, El nu anunță păcatul lor și nu determină rezultatul lor, ci El utilizează direct apariția faptelor pentru a le permite să fie pedepsite, pentru a obține retribuția meritată. Când aceste fapte se întâmplă, trupul oamenilor este cel care îndură pedeapsa; toate acestea pot fi văzute cu ochi omenești. Când tratează purtarea rea a unor oameni, Dumnezeu doar îi blestemă cu cuvinte, dar în același timp, mânia lui Dumnezeu vine asupra lor, iar pedeapsa pe care ei o primesc poate fi ceva ce oamenii nu pot vedea, dar acest tip de rezultat poate fi chiar mai serios decât rezultatele pe care oamenii le pot vedea precum a fi pedepsiți sau omorâți. Asta pentru că în cadrul circumstanțelor în care Dumnezeu a hotărât să nu mai mântuiască acest tip de persoană, să nu-i mai arate milă sau toleranță, să nu îi mai ofere oportunități, atitudinea pe care o adoptă față de aceasta este să o dea deoparte. Care este sensul cuvintelor „dat deoparte”? Înțelesul acestui termen de sine-stătător este de a pune ceva într-o parte, de a nu-i mai da atenție. Aici, când Dumnezeu „pune deoparte”, există două explicații a înțelesului său: prima explicație este că El i-a predat Satanei viața acelei persoane, tot ce are acea persoană, pentru ca Satana să se ocupe de acea persoană. Dumnezeu nu va mai fi responsabil și nu va mai trebui să o gestioneze. Dacă acea persoană ar fi nebună sau proastă și dacă ar fi în viață sau în moarte, sau dacă ar coborî în iad pentru pedeapsa sa, nu ar avea nimic de-a face cu Dumnezeu. Asta ar însemna că acea făptură nu ar avea nicio relație cu Creatorul. A doua explicație este că Dumnezeu a determinat că El Însuși vrea să facă ceva cu această persoană, cu propriile-I mâini. Este posibil ca El să folosească serviciul acestui tip de persoană sau că El va folosi acest tip de persoană ca pe un scut. Este posibil ca El să aibă un mod special de a trata acest tip de persoană, un mod special de a se ocupa de aceasta – exact ca Pavel. Acestea sunt principiul și atitudinea din inima lui Dumnezeu privind modul în care El a hotărât să Se ocupe de acest tip de persoană. Deci, când oamenii I se împotrivesc și Îl calomniază și rostesc blasfemii împotriva Lui, dacă ei Îi deranjează firea sau dacă Îl duc la limită, consecințele sunt de neimaginat. Cea mai gravă consecință este că Dumnezeu le predă viața și tot ceea ce au în mâinile Satanei, odată pentru totdeauna. Ei nu vor fi iertați pentru întreaga eternitate. Asta înseamnă că această persoană a devenit hrană în gura Satanei, o jucărie în mâna sa și de atunci înainte Dumnezeu nu va mai avea nimic de-a face cu aceasta. Puteți să vă imaginați ce fel de suferință a fost aceea când Satana l-a ispitit pe Iov? Cu condiția ca Satana să nu se atingă de viața lui Iov, acesta tot a suferit foarte mult. Și nu este chiar mai greu de imaginat ravagiile la care Satana ar supune o persoană care a fost predată complet în mâinile sale, care este complet în stăpânirea lui, care a pierdut cu totul grija și mila lui Dumnezeu, care nu mai este sub conducerea Creatorului, care a fost lăsată fără dreptul de a-L venera și fără dreptul de a fi o făptură sub conducerea Creatorului, a cărei relație cu Domnul creației a fost complet ruptă? Persecuția lui Iov din partea Satanei a fost ceva ce putea fi văzut cu ochi omenești, dar dacă Dumnezeu predă viața unei persoane Satanei, consecința acestui fapt va fi ceva ce nimeni nu își poate imagina. Este exact cum unii oameni renasc ca vacă sau ca măgar, sau unii oameni care sunt preluați, posedați de duhuri rele, necurate și așa mai departe. Acesta este rezultatul, finalul unor oameni care sunt predați Satanei de Dumnezeu. Din exterior, pare ca și cum acei oameni care L-au ridiculizat, calomniat, condamnat și blasfemiat pe Domnul Isus nu au suferit nicio consecință. Totuși, adevărul este că Dumnezeu are o atitudine pentru tratarea oricărui lucru. El poate nu folosește un limbaj clar pentru a le spune oamenilor rezultatul modului în care El tratează fiecare persoană. Uneori, El nu vorbește direct, dar El face lucrurile direct. Faptul că nu vorbește despre acesta, nu înseamnă că nu există rezultat – este posibil ca rezultatul să fie și mai grav. În aparență, pare că Dumnezeu nu vorbește unor oameni pentru a-Și dezvălui atitudinea; de fapt, multă vreme, Dumnezeu nu a vrut să le acorde atenție. El nu vrea să-i mai vadă. Din cauza lucrurilor pe care le-au făcut, a comportamentului lor, din cauza naturii și esenței lor, Dumnezeu vrea doar ca ei să dispară din fața Lui, vrea să-i predea direct Satanei, să dea Satanei duhul, sufletul și corpul lor, să-i permită Satanei să facă orice vrea. Este clar în ce măsură îi urăște Dumnezeu, în ce măsură este El dezgustat de ei. Dacă o persoană Îl mânie pe Dumnezeu până în punctul în care Dumnezeu nu mai vrea să o vadă vreodată, în care El va renunța complet la aceasta, până în punctul în care Dumnezeu nici nu mai vrea să aibă El Însuși de-a face cu aceasta – dacă se ajunge până în punctul în care El o va preda Satanei ca acesta să facă ce dorește, să-i permită Satanei să o controleze, să o consume și să o trateze în orice mod – această persoană este cu totul terminată. Dreptul său de a fi om a fost anulat permanent și dreptul său ca făptură a ajuns la final. Nu este asta cea mai gravă pedeapsă?
Toate cele de mai sus reprezintă o explicație completă a cuvintelor: „nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine” și este, de asemenea, un comentariu simplu privind aceste pasaje din Scriptură. Cred că le înțelegeți acum!
Acum, să citim aceste pasaje de mai jos din Scriptură.
12. Cuvintele Domnului Isus către discipolii Săi după învierea Sa
Ioan 20:26-29 După opt zile, ucenicii erau din nou înăuntru, iar Toma era cu ei. Pe când uşile erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a zis lui Toma: Adu-ţi degetul aici şi priveşte-Mi mâinile! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea! Şi nu fi necredincios, ci credincios! Toma I-a răspuns: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Isus i-a zis: Ai crezut pentru că M-ai văzut? Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut!
Ioan 21:16-17 L-a întrebat din nou, a doua oară: Simon, fiul lui Ioan, Mă iubeşti? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc! Isus i-a zis: Păstoreşte oile Mele! L-a întrebat a treia oară: Simon, fiul lui Ioan, Mă iubeşti? Petru s-a întristat pentru că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?” Şi I-a răspuns: Doamne, Tu le ştii pe toate, Tu ştii că Te iubesc! Isus i-a zis: Paşte oile Mele!
Pasajele acestea istorisesc unele lucruri pe care Domnul Isus le-a făcut și le-a spus discipolilor Săi după învierea Sa. Mai întâi, să ne uităm la diferențele dintre Domnul Isus dinainte și după înviere. Era El același Domn Isus din zilele trecute? Scriptura conține următoarea propoziție care Îl descrie pe Domnul Isus după înviere: „Pe când uşile erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!»” Este foarte clar că Domnul Isus din acel moment nu mai era un trup, ci un corp spiritual. Asta deoarece El depășise limitările trupului și când ușa era închisă, El tot a putut să vină în mijlocul oamenilor și să le permită să-L vadă. Asta este cea mai mare diferență dintre Domnul Isus după înviere și Domnul Isus care trăia în trup înainte de înviere. Chiar dacă nu exista nicio diferență între înfățișarea corpului spiritual din acel moment și înfățișarea Domnului Isus dinainte, Isus în acel moment devenise un Isus care părea a fi un străin pentru oameni, deoarece El devenise un corp spiritual după ce a fost înviat din morți și, în comparație cu trupul Său anterior, acest corp spiritual era mai misterios și mai derutant pentru oameni. A creat, de asemenea, mai multă distanță între Domnul Isus și oameni, iar oamenii au simțit în inimile lor că Domnul Isus în acel moment devenise mai misterios. Aceste înțelegeri și sentimente din partea oamenilor i-a readus brusc într-o epocă în care credeau într-un Dumnezeu care nu putea fi văzut sau atins. Deci, primul lucru pe care Domnul Isus l-a făcut după înviere a fost de a permite tuturor să-L vadă, să confirme că El există și să confirme adevărul învierii Sale. În plus, a restabilit relația Sa cu oamenii la relația pe care o avea cu ei când lucra în trup și când era Hristosul pe care ei Îl puteau vedea și atinge. În acest mod, un rezultat este că oamenii nu s-au îndoit că Domnul Isus înviase din morți după ce fusese țintuit pe cruce și nu exista niciun dubiu în lucrarea Domnului Isus de răscumpărare a omenirii. Și alt rezultat al faptului că Domnul Isus le-a apărut oamenilor după înviere și că le-a permis oamenilor să Îl vadă și să Îl atingă a asigurat în mod clar omenirea în Epoca Harului. Din acest moment înainte, oamenii nu s-au putut întoarce în epoca anterioară, Epoca Legii, din cauza „dispariției” Domnului Isus sau a „abandonării”, ci au mers tot înainte, urmând învățăturile Domnului Isus și lucrarea pe care El o făcuse. Prin urmare, o nouă fază în lucrarea din Epoca Harului a fost inaugurată, iar oamenii care fuseseră sub lege au ieșit în mod formal din lege de atunci înainte și au intrat într-o nouă epocă, cu un nou început. Acestea sunt înțelesurile variate ale înfățișării Domnului Isus în fața oamenilor după înviere.
Dat fiind că El era un corp spiritual, cum puteau oamenii să-L atingă și să-L vadă? Asta are legătură cu semnificația înfățișării Domnului Isus în fața oamenilor. Ați observat ceva în aceste pasaje ale Scripturii? În general, corpurile spirituale nu pot fi văzute sau atinse și, după înviere, lucrarea pe care Domnul Isus o inițiase fusese deja finalizată. Deci, în teorie, El nu avea deloc nevoie să Se întoarcă în mijlocul oamenilor în imaginea Sa inițială pentru a se întâlni cu ei, dar înfățișarea corpului spiritual al Domnului Isus față de oameni ca Toma a concretizat semnificația sa și a pătruns mai profund în inimile oamenilor. Când El a venit la Toma, El l-a lăsat pe Toma, care se îndoia, să Îi atingă mâna și i-a spus: „Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea! Şi nu fi necredincios, ci credincios!” Aceste cuvinte, aceste acțiuni nu erau lucruri pe care Domnul Isus voia să le spună și să le facă doar după ce înviase, ci erau lucruri pe care El voia să le facă înainte de a fi fost pus pe cruce. Este evident că Domnul Isus care nu fusese încă pus pe cruce îi înțelegea deja pe oamenii ca Toma. Așadar, ce înțelegem din asta? El era tot același Domn Isus după învierea Sa. Esența Sa nu se schimbase. Dubiile lui Toma nu de-abia începuseră, ci fuseseră cu el tot timpul în care Îl urmase pe Domnul Isus, dar El era Domnul Isus care înviase din morți și revenise din lumea spirituală cu imaginea Sa inițială, cu firea Sa inițială și cu înțelegerea Sa cu privire la omenire din perioada Sa în trup, deci El S-a dus mai întâi să-l găsească pe Toma, să-l lase să-I atingă coasta, să-l lase nu numai să-I vadă corpul spiritual după înviere, ci să-l lase și să atingă și să simtă existența corpului Său spiritual și să renunțe complet la dubiile sale. Înainte ca Domnul Isus să fie răstignit, Toma s-a îndoit mereu că El este Hristos și nu putea să creadă acest lucru. Credința sa în Dumnezeu era întemeiată doar pe baza a ceea ce putea vedea cu proprii ochi, a ceea ce putea atinge cu propriile mâini. Domnul Isus înțelegea bine credința acestui tip de persoană. Aceste persoane credeau doar în Dumnezeu din cer și nu credeau deloc și nu aveau să-L accepte pe Cel trimis de Dumnezeu sau pe Hristos în trup. El i-a permis lui Toma să întindă mâna și să-I atingă coasta pentru a-l face să recunoască și să creadă în existența Domnului Isus și în faptul că El era cu adevărat Dumnezeu întrupat. Era îndoiala lui Toma diferită înainte și după învierea Domnului Isus? El se îndoia întotdeauna și nimeni nu îi putea risipi dubiile și nimeni nu putea să-l facă să renunțe la acestea în afară de Domnul Isus care i-a apărut în mod personal în corpul Său spiritual și i-a permis să atingă semnele de cuie de pe corpul Său. Deci, din momentul în care Domnul Isus i-a permis să Îi atingă coasta și l-a lăsat să simtă cu adevărat existența urmelor de cuie, dubiile lui Toma au dispărut și el a știut cu adevărat că Domnul Isus înviase și a recunoscut și a crezut că Domnul Isus era adevăratul Hristos, că era Dumnezeu întrupat. Deși, în acest moment, Toma nu se mai îndoia, el pierduse pentru totdeauna șansa de a se întâlni cu Hristos. El pierduse pentru totdeauna șansa de a fi împreună cu El, de a-L urma, de a-L cunoaște. El pierduse șansa ca Hristos să-l desăvârșească. Apariția Domnului Isus și cuvintele Sale ofereau o concluzie și un verdict în privința credinței acelora care erau plini de dubii. El a folosit cuvintele și acțiunile Sale efective pentru a le spune celor care se îndoiau, celor care credeau doar în Dumnezeu din cer, dar nu credeau în Hristos: Dumnezeu nu le-a lăudat credința, nici nu a lăudat faptul că Îl urmau plini de dubii. Ziua în care au crezut pe deplin în Dumnezeu și Hristos a putut doar să fie ziua când Dumnezeu Și-a finalizat marea lucrare. Desigur, acea zi a fost, de asemenea, ziua în care dubiul lor a primit un verdict. Atitudinea lor față de Hristos le-a hotărât soarta, iar dubiile lor încăpățânate au însemnat că a lor credință nu a avut niciun rezultat, iar încăpățânarea lor a însemnat că speranțele lor au fost în van. Deoarece credința lor în Dumnezeul din cer se hrănea cu iluzii, iar dubiile lor față de Hristos reprezentau de fapt adevărata lor atitudine față de Dumnezeu, deși ei atinseseră urmele cuielor de pe corpul Domnului Isus, credința lor era tot inutilă și rezultatul lor putea fi descris doar ca o bătaie a vântului – în van. Ce i-a spus Domnul Isus lui Toma a fost, de asemenea, foarte clar către fiecare persoană: Domnul Isus înviat este Domnul Isus care petrecuse inițial treizeci și trei de ani lucrând printre oameni. Deși El fusese răstignit și experimentase valea umbrei morții și experimentase învierea, fiecare aspect al Său nu suferise schimbări. Deși El avea acum urme de cuie pe trupul Său și, deși a înviat și a ieșit din mormânt, firea Sa, înțelegerea Sa cu privire la omenire și intențiile Sale față de omenire nu se schimbaseră deloc. De asemenea, El le spunea oamenilor că coborâse de pe cruce, triumfase asupra păcatului, triumfase asupra greutăților și triumfase asupra morții. Urmele de cuie erau doar dovada victoriei Sale asupra Satanei, dovada de a fi o jertfă de păcat pentru a răscumpăra cu succes întreaga omenire. El le spunea oamenilor că luase deja asupra Sa păcatele omenirii și Își finalizase lucrarea de răscumpărare. Când S-a întors să-Și vadă ucenicii, El le-a spus cu înfățișarea Sa: „Încă sunt viu, încă exist; astăzi stau cu adevărat în fața voastră pentru ca voi să Mă puteți vedea și atinge. Voi fi întotdeauna cu voi.” Domnul Isus voia, de asemenea, să utilizeze cazul lui Toma ca avertizare pentru viitorii oameni: deși credeți în Domnul Isus, voi nu puteți nici să-L vedeți, nici să-L atingeți, totuși, puteți fi binecuvântați prin credința voastră adevărată; și Îl puteți vedea pe Domnul Isus prin credința voastră adevărată; acest tip de persoană este binecuvântată.
Aceste cuvinte consemnate în Biblie pe care Domnul Isus le-a rostit când i-a apărut lui Toma sunt de mare ajutor pentru toți oamenii din Epoca Harului. Înfățișarea și cuvintele Sale către Toma au avut un impact profund asupra generațiilor viitoare, iar acestea păstrează o semnificație eternă. Toma reprezintă un tip de persoană care crede în Dumnezeu, totuși se îndoiește de El. Aceste persoane au o natură suspicioasă, au inimi sinistre, sunt înșelătoare și nu cred în lucrurile pe care Dumnezeu le poate finaliza. Ei nu cred în atotputernicia lui Dumnezeu și în conducerea Sa și nu cred în Dumnezeul întrupat. Totuși, învierea Domnului Isus a fost o palmă peste față pentru ei și le-a dat și o oportunitate de a descoperi propriile lor dubii, de a-și recunoaște propriile dubii și de a recunoaște propria înșelăciune, astfel crezând cu adevărat în existența și învierea Domnului Isus. Ce s-a întâmplat cu Toma a fost o avertizare și un semnal de alarmă pentru generațiile de mai târziu pentru ca mai mulți oameni să aibă grijă să nu se îndoiască precum Toma, și că dacă ar face-o, s-ar afunda în întuneric. Dacă Îl urmezi pe Dumnezeu, dar la fel ca Toma, vrei întotdeauna să-I atingi coasta Domnului și să-I simți urmele de cuie pentru a confirma, verifica, specula dacă Dumnezeu există sau nu, Dumnezeu te va abandona. Deci, Domnul Isus le cere oamenilor să nu fie ca Toma, crezând doar ceea ce pot vedea cu proprii ochi, ci să fie o persoană onestă, pură și să nu nutrească îndoieli față de Dumnezeu, ci doar să creadă în El și să-L urmeze. Acest fel de persoană este binecuvântată. Aceasta este o cerință foarte mică din partea Domnului Isus pentru oameni și o avertizare pentru cei care Îl urmează.
Aceea este atitudinea Domnului Isus față de cei care sunt plini de dubii. Așadar, ce le-a spus Domnul Isus și ce a făcut pentru cei care pot să creadă în El și să-L urmeze în mod sincer? La acest lucru ne vom uita în continuare, referitor la ceva ce Domnul Isus i-a spus lui Petru.
În această conversație, Domnul Isus l-a întrebat în mod repetat pe Petru un lucru: „Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești?” Acesta este un standard superior pe care Domnul Isus îl cerea de la oamenii ca Petru după învierea Sa, oameni care într-adevăr cred în Hristos și se străduiesc să Îl iubească pe Domnul. Această întrebare era un fel de cercetare și un fel de interogare, dar chiar mai mult, era o cerință și o așteptare din partea oamenilor ca Petru. El a folosit această metodă de interogare pentru ca oamenii să reflecteze asupra lor înșiși și să privească înăuntrul lor: care sunt cerințele Domnului Isus pentru oameni? Eu Îl iubesc pe Domnul? Sunt eu o persoană care Îl iubește pe Dumnezeu? Cum ar trebui să-L iubesc? Chiar dacă Domnul Isus i-a adresat această întrebare doar lui Petru, adevărul este că în inima Sa, El voia să folosească această oportunitate de a-l întreba pe Petru pentru a pune acest fel de întrebare mai multor oameni care caută să-L iubească pe Dumnezeu. Doar că Petru era binecuvântat să fie reprezentantul acestui fel de persoană, să primească întrebări din propria gură a Domnului Isus.
În comparație cu „Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea! Şi nu fi necredincios, ci credincios!” ceea ce Domnul Isus i-a spus lui Toma după învierea Sa, întrebarea repetată de trei ori pentru Petru: „Simon, fiul lui Ioan, Mă iubeşti?” permite oamenilor să simtă mai bine severitatea atitudinii Domnului Isus și caracterul de urgență pe care le simțea în timpul cercetării Sale. Cât despre Toma necredinciosul cu natura sa înșelătoare, Domnul Isus i-a permis să-și întindă mâna și să-I atingă urmele cuielor, ceea ce i-a permis să creadă că Domnul Isus era Fiul Omului înviat și să recunoască identitatea Domnului Isus drept Hristos. Și deși Domnul Isus nu l-a certat cu severitate pe Toma, nici nu a exprimat verbal o judecată clară a lui, El i-a adus la cunoștință că l-a înțeles prin acțiuni practice, în timp ce Și-a afișat, de asemenea, atitudinea față de acel fel de persoană și hotărârea în privința ei. Cerințele și așteptările Domnului Isus din partea acelui fel de persoană nu pot fi văzute din ceea ce El a spus. Deoarece oamenii ca Toma, pur și simplu, nu au nici urmă de credință adevărată. Cerințele Domnului Isus pentru ei constau doar în aceasta dar atitudinea pe care El a dezvăluit-o față de oameni precum Petru este cu totul diferită. El nu i-a cerut lui Petru să întindă mâna și să-I atingă urmele de cuie, nici nu i-a spus lui Petru: „Nu fi necredincios, ci credincios!” În schimb, El i-a adresat aceeași întrebare în mod repetat lui Petru. Aceasta a fost o întrebare stimulativă, care te pune pe gânduri și care nu are cum să nu facă orice discipol al lui Hristos să simtă remușcare și frică, dar și să simtă starea de tristețe și neliniște a Domnului Isus. Și când ei sunt într-o durere și suferință mare, ei sunt mai capabili să înțeleagă grija și preocuparea Domnului Isus Hristos; ei realizează învățătura Sa serioasă și cerințele stricte de la oamenii puri, onești. Întrebarea Domnului Isus le permite să simtă că așteptările Domnului de la oameni, dezvăluite în aceste cuvinte simple, nu sunt doar să-L urmeze și să creadă în El, ci să ajungă să aibă iubire, să-Și iubească Domnul, să-Și iubească Dumnezeul. Acest fel de iubire este afectuoasă și supusă. Sunt oameni care trăiesc pentru Dumnezeu, mor pentru Dumnezeu, dedică totul lui Dumnezeu, consumă și dau totul pentru Dumnezeu. Acest fel de iubire Îl consolează, de asemenea, pe Dumnezeu, permițându-I să Se bucure de martori și permițându-I să fie în pace. Este răsplata oamenilor față de Dumnezeu, responsabilitatea, obligația și datoria lor, și este o cale pe care omenirea trebuie să o urmeze toată viața. Aceste trei întrebări erau o cerință și un îndemn pe care Domnul Isus le avea pentru Petru și pentru toți cei care urmau să fie desăvârșiți. Aceste trei întrebări l-au condus și l-au motivat pe Petru să-și finalizeze calea în viață, iar întrebările de la despărțirea de Domnul Isus l-au făcut pe Petru să pornească pe calea de a fi desăvârșit ceea ce l-a determinat pe el, datorită iubirii sale pentru Domnul, să-i pese de inima Domnului, să-L asculte, să-I ofere consolare și să-și ofere întreaga viață și întreaga ființă datorită acestei iubiri.
În timpul Epocii Harului, lucrarea lui Dumnezeu a fost în principal pentru aceste două feluri de oameni. Primul era felul de persoană care credea în El și Îl urma, care putea să-I respecte poruncile, care putea să ducă crucea și să se țină de calea Epocii Harului. Acest fel de persoană avea să câștige binecuvântarea lui Dumnezeu și avea să se bucure de harul Lui. Al doilea fel de persoană era ca Petru, cineva care avea să fie desăvârșit. Așadar, după ce Domnul Isus a înviat, El a făcut mai întâi aceste două lucruri foarte semnificative. Unul a fost pentru Toma, celălalt pentru Petru. Ce reprezintă aceste două lucruri? Reprezintă adevăratele intenții ale lui Dumnezeu de a mântui omenirea? Reprezintă sinceritatea lui Dumnezeu față de omenire? Lucrarea pe care a făcut-o cu Toma a fost pentru a avertiza oamenii să nu se îndoiască, doar să creadă. Lucrarea pe care a făcut-o cu Petru a fost pentru a întări credința oamenilor ca Petru și a clarifica cerințele de la acest fel de persoană, pentru a arăta ce obiective ar trebui să urmărească.
După ce Domnul Isus a înviat, El a apărut în fața oamenilor pe care i-a considerat necesari, a vorbit cu ei și a avut cerințe de la ei, lăsând în urmă intențiile Sale și așteptările Sale de la oameni. Adică, fiind Dumnezeu întrupat, nu contează dacă era în perioada petrecută în trup sau în corpul spiritual după ce a fost răstignit și apoi înviat – preocuparea Sa pentru omenire și cerințele Sale de la oameni nu s-au schimbat. El era îngrijorat în privința acestor discipoli înainte de a fi sus pe cruce; în inima Sa, Lui Îi era clară starea fiecărei persoane, El înțelegea deficiența fiecărei persoane și, desigur, înțelegerea fiecărei persoane era aceeași după ce El murise, înviase și devenise un corp spiritual așa cum era când era în trup. El știa că oamenii nu erau cu totul siguri de identitatea Sa ca Hristos, dar în timpul perioadei Sale în trup El nu a avut cerințe stricte de la oameni. Dar, după ce El a înviat li S-a înfățișat și le-a spus absolut clar că Domnul Isus venise de la Dumnezeu, că era Dumnezeu întrupat și a folosit realitatea înfățișării și învierii Sale ca pe cea mai mare viziune și motivație pentru urmărirea de-o viață a omenirii. Învierea Sa din morți nu numai că i-a întărit pe toți cei care Îl urmau, dar a și pus cu totul în aplicare, printre oameni, lucrarea Sa din Epoca Harului și, astfel, Evanghelia mântuirii Domnului Isus din Epoca Harului s-a răspândit treptat în toate colțurile omenirii. Ai spune că înfățișarea Domnului Isus după învierea Sa a avut vreo semnificație? Dacă erai Petru sau Toma în acel moment și întâlneai acest singur lucru în viața ta care era așa de semnificativ, ce fel de impact ar fi avut asupra ta? Ai fi văzut acesta ca cea mai bună și mai măreață viziune a vieții tale de credință în Dumnezeu? Ai fi văzut acest lucru ca o forță pentru urmarea de către tine a lui Dumnezeu, a efortului de a-L mulțumi și a căutării iubirii lui Dumnezeu în viața ta? Ai fi depus o viață întreagă eforturi pentru a răspândi această viziune măreață? Ai fi făcut ca răspândirea mântuirii Domnului Isus să fie o lucrare de slujire pe care o accepți de la Dumnezeu? Chiar dacă nu ați trăit asta, cele două cazuri ale lui Toma și Petru sunt deja suficiente pentru ca oamenii moderni să aibă o înțelegere clară a voinței lui Dumnezeu și a lui Dumnezeu. Se poate spune că după ce Dumnezeu devenise trup, după ce El experimentase în mod personal viața printre oameni și o viață umană și după ce a văzut depravarea omenirii și situația vieții umane, Dumnezeu în trup a simțit mai profund cât de neajutorată, tristă și vrednică de milă este omenirea. Dumnezeu a dobândit mai multă compasiune pentru condiția umană datorită umanității Sale în timp ce era în trup, datorită instinctelor Sale din trup. Asta L-a făcut să aibă o grijă mai mare pentru cei care Îl urmau. Acestea sunt probabil lucruri pe care nu le puteți înțelege, dar eu pot descrie grija și afecțiunea lui Dumnezeu din trup pentru fiecare dintre discipolii Săi prin această frază: preocupare intensă. Deci acest termen provine din limba oamenilor și, deși este o frază foarte umană, exprimă și descrie cu adevărat sentimentele lui Dumnezeu pentru discipolii Săi. Cât despre preocuparea intensă a lui Dumnezeu pentru oameni, de-a lungul experiențelor voastre veți simți treptat acest lucru și îl veți încerca. Totuși, acesta poate fi dobândit doar prin înțelegerea treptată a firii lui Dumnezeu pe baza urmăririi unei schimbări în propria ta fire. Arătarea Domnului Isus a materializat preocuparea Lui intensă pentru cei care Îl urmau în omenire și a predat-o corpului Său spiritual, sau ați putea spune divinității Sale. Arătarea Lui le-a permis oamenilor să aibă o altă experiență și să simtă preocuparea și grija lui Dumnezeu în timp ce a dovedit, de asemenea, cu tărie, că Dumnezeu este Cel care inaugurează o epocă, Cel care dezvoltă o epocă, și El este Cel care termină o epocă. Prin arătarea Sa, El a întărit credința tuturor oamenilor, și prin arătarea Sa El a dovedit lumii faptul că El este Dumnezeu Însuși. Asta le-a oferit discipolilor Săi o confirmare eternă, iar prin înfățișarea Sa, El a inaugurat, de asemenea, o fază din lucrarea Sa în noua epocă.
13. Domnul Isus mănâncă pâine și explică Scripturile după învierea Sa
Luca 24:30-32 În timp ce stătea la masă cu ei, a luat pâinea, a rostit binecuvântarea, apoi a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut, dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. Şi-au zis unul altuia: „Nu ne ardea inima (în noi) când ne vorbea pe drum şi când ne deschidea Scripturile?”
14. Ucenicii Îi dau să mănânce pește fript Domnului Isus
Luca 24:36-43 În timp ce spuneau ei aceste lucruri, El Însuşi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Îngroziţi şi înspăimântaţi, ei credeau că văd un duh. El le-a zis: „De ce sunteţi tulburaţi şi de ce vi se ridică astfel de îndoieli în inimile voastre? Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele: Eu Însumi sunt! Atingeţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are carne şi oase, aşa cum vedeţi că am Eu!” Şi spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi picioarele Lui. Dar pentru că ei, de bucurie, tot nu credeau şi se mirau, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” I-au dat o bucată de peşte fript (şi un fagure de miere), iar El le-a luat şi le-a mâncat în faţa lor.
În continuare, să ne uităm la pasajele de mai sus din Scriptură. Primul pasaj povestește că Domnul Isus mânca pâine și explica Scripturile după învierea Sa, iar cel de-al doilea pasaj povestește despre cum mânca Domnul Isus pește fript. Ce fel de ajutor oferă aceste două pasaje pentru cunoașterea firii lui Dumnezeu? Vă puteți închipui felul de imagine pe care o obțineți din aceste descrieri ale Domnului Isus mâncând pâine și apoi pește fript? Vă puteți imagina, dacă Domnul Isus ar sta în fața voastră mâncând pâine, cum v-ați simți? Sau dacă ar sta cu voi la aceeași masă, mâncând pește și pâine cu oameni, ce fel de sentiment ai avea în acel moment? Dacă simți că ai fi foarte apropiat de Domnul, că El este foarte apropiat de tine, atunci acest sentiment este corect. Acesta este exact rodul pe care Domnul Isus voia să-L obțină din a mânca pâine și pește în fața mulțimii după învierea Sa. Dacă Domnul Isus doar ar fi vorbit cu oamenii după învierea Sa, dacă ei nu ar fi putut să-I simtă carnea și oasele, dar ar fi simțit că El era un Duh de neatins, cum s-ar fi simțit? Nu ar fi fost ei dezamăgiți? Când oamenii ar fi fost dezamăgiți, nu s-ar simți abandonați? Nu ar fi simțit o distanță între ei și Domnul Isus? Ce fel de impact negativ ar crea această distanță asupra relației oamenilor cu Dumnezeu? Oamenilor le-ar fi cu siguranță teamă încât nu ar îndrăzni să se apropie de El și atunci ei ar avea atitudinea de a-L ține la o distanță respectabilă. De atunci înainte, ei ar rupe relația lor apropiată cu Domnul Isus Hristos și s-ar întoarce la relația dintre omenire și Dumnezeu Cel de sus din cer, așa cum era înainte de Epoca Harului. Corpul spiritual pe care oamenii nu Îl puteau atinge sau simți ar duce la eradicarea apropierii lor de Dumnezeu și ar face, de asemenea, ca acea relație intimă – stabilită în timpul perioadei Domnului Isus Hristos în trup, fără distanță între El și oameni – să nu mai existe. Sentimentele oamenilor față de corpul spiritual sunt doar de frică, evitare și o privire fără cuvinte. Ei nu îndrăznesc să se apropie sau să aibă un dialog cu El, cu atât mai puțin să Îl urmeze, să aibă încredere sau speranță în El. Dumnezeu a fost reticent să vadă acest fel de sentiment pe care oamenii îl nutreau pentru El. El nu voia să vadă cum oamenii Îl evită sau cum se îndepărtează de El; El doar voia ca oamenii să-L înțeleagă, să se apropie de El și să fie familia Lui. Dacă propria ta familie, proprii tăi copii te-ar vedea, dar nu te-ar recunoaște și nu ar îndrăzni să se apropie de tine, ci întotdeauna te-ar evita, dacă nu ai putea să le câștigi înțelegerea pentru tot ceea ce făcuseși pentru ei, cum te-ar face asta să te simți? Nu ar fi dureros? Nu ai fi devastat? Asta este exact ceea ce simte Dumnezeu când oamenii Îl evită. Deci, după învierea Sa, Domnul Isus încă a apărut oamenilor sub formă de carne și oase și a mâncat și a băut cu ei. Dumnezeu îi consideră pe oameni familie și vrea ca și oamenii să-L considere la fel; doar în acest mod poate Dumnezeu să obțină cu adevărat oameni și pot oamenii să-L iubească și să-L venereze cu adevărat pe Dumnezeu. Acum puteți înțelege intenția Mea în selectarea acestor două pasaje din Scriptură unde Domnul Isus mănâncă pâine și explică Scripturile după învierea Sa, iar ucenicii Îi dau pește fript să mănânce?
Se poate spune că seria de lucruri pe care Domnul Isus le-a spus și le-a făcut după învierea Sa au fost făcute cu grijă și intenții generoase. Acestea erau pline de generozitatea și afecțiunea pe care Dumnezeu le avea față de omenire și pline de aprecierea și grija meticuloasă pe care El o avea pentru relația apropiată pe care o stabilise cu omenirea în timpul perioadei Sale în trup. Chiar mai mult, acestea erau pline de nostalgia și speranța pe care El le avea pentru viața de a mânca și a trăi cu discipolii Săi în timpul perioadei Sale în trup. Așadar, Dumnezeu nu voia ca oamenii să simtă o distanță între Dumnezeu și om, nici nu voia ca omenirea să se distanțeze de Dumnezeu. Chiar mai mult, nu voia ca omenirea să simtă că Domnul Isus după înviere nu mai era Domnul așa de apropiat de oameni, că El nu mai era împreună cu omenirea deoarece El S-a întors în lumea spirituală, S-a întors la Tatăl pe care oamenii nu puteau să-L vadă sau să-L ajungă vreodată. El nu voia ca oamenii să simtă că exista vreo diferență de poziție între El și omenire. Când Dumnezeu vede oameni care vor să-L urmeze dar Îl țin la o distanță respectabilă, inima Sa este îndurerată, deoarece asta înseamnă că inimile lor sunt foarte departe de El, înseamnă că va fi foarte dificil pentru El să le câștige inimile. Deci, dacă El le-ar fi apărut oamenilor într-un corp spiritual pe care ei nu îl puteau vedea sau atinge, asta ar fi distanțat din nou omul de Dumnezeu și ar fi făcut omenirea să creadă în mod greșit că Hristos după învierea Sa a devenit arogant, de un fel diferit decât oamenii și cineva cu care nu mai puteau sta la masă și mânca, pentru că oamenii sunt păcătoși, murdari și nu se pot apropia niciodată de Dumnezeu. Pentru a înlătura aceste interpretări greșite din partea omenirii, Domnul Isus a făcut mai multe lucruri pe care El le făcea frecvent când era în trup, așa cum este consemnat în Biblie: „A luat pâinea, a rostit binecuvântarea, apoi a frânt-o şi le-a dat-o.” El le-a explicat, de asemenea, Scripturile așa cum obișnuise să facă. Toate acestea pe care le-a făcut Domnul Isus au făcut fiecare persoană care L-a văzut să simtă că Domnul Isus nu Se schimbase, că El era încă același Domn Isus. Deși El fusese răstignit pe cruce și experimentase moartea, El înviase și nu părăsise omenirea. El se întorsese pentru a fi printre oameni, și tot ceea ce avea El nu se schimbase. Fiul Omului care stătea în fața oamenilor era același Domn Isus. Comportamentul Său și conversația Lui cu oamenii păreau foarte familiare. El încă era plin de iubire generoasă, har și toleranță – El încă era Domnul Isus care îi iubea pe ceilalți la fel cum Se iubea pe Sine Însuși, care putea ierta omenirea de șaptezeci de ori câte șapte. Ca întotdeauna, El a mâncat cu oamenii, a discutat cu ei Scripturile și, chiar mai important, exact la fel ca înainte, El era făcut din carne și oase și putea fi atins și văzut. Fiul Omului le-a permis în acest fel oamenilor să simtă acea apropiere, să se simtă în largul lor și să simtă bucuria de a recâștiga ceva ce a fost pierdut și ei s-au simțit, de asemenea, suficient de relaxați pentru a începe cu încredere și curaj să se bazeze pe acest Fiu al Omului și să Îl admire, pe El care putea să ierte păcatele omenirii. Ei au început și să se roage în numele Domnului Isus fără ezitare, să se roage să obțină harul, binecuvântarea Sa și să obțină pace și bucurie de la El, să câștige grijă și protecție de la El, și au început să facă vindecări și să scoată demoni în numele Domnului Isus.
În perioada în care Domnul Isus a lucrat în trup, majoritatea discipolilor Săi nu puteau să-I verifice pe deplin identitatea și lucrurile pe care El le spunea. Când El a urcat pe cruce, atitudinea discipolilor Săi a fost una de așteptare; de când a fost răstignit pe cruce și până când a fost pus în mormânt, atitudinea oamenilor față de El a fost de dezamăgire. În timpul acestei perioade, oamenii deja începuseră să treacă în inimile lor de la îndoială la negarea lucrurilor pe care Domnul Isus le spusese în timpul perioadei Sale în trup. Și când El a ieșit din mormânt și le-a apărut oamenilor, majoritatea celor care Îl văzuseră cu proprii ochi sau auziseră vestea învierii Sale au trecut treptat de la negare la scepticism. Abia în momentul în care Domnul Isus l-a pus pe Toma să Îi atingă coasta, în momentul în care Domnul Isus a împărțit pâine și a mâncat-o în fața mulțimii după învierea Sa și după aceea a mâncat pește fript în fața lor, doar atunci au acceptat ei cu adevărat faptul că Domnul Isus este Hristos în trup. Puteți spune că a fost ca și cum acest corp spiritual din carne și oase care stătea în fața acelor oameni îl trezea atunci pe fiecare dintre ei dintr-un vis: Fiul Omului care stătea în fața lor era Cel care existase din cele mai vechi timpuri. El avea o formă și carne și oase și El trăise și mâncase deja cu omenirea demult… În acest moment, oamenii au simțit că existența Sa era foarte reală, foarte minunată; ei erau, de asemenea, atât de bucuroși și fericiți și, în același timp, plini de emoție. Iar faptul că El a apărut din nou le-a permis oamenilor să Îi vadă cu adevărat caracterul umil, să Îi simtă apropierea și dorința, atașamentul Său față de omenire. Această reuniune scurtă a făcut oamenii care Îl vedeau pe Domnul Isus să simtă ca și cum ar fi trecut o viață de când L-au văzut. Inimile lor rătăcite, confuze, temătoare, neliniștite, care tânjeau și erau amorțite au găsit consolare. Ei nu s-au mai îndoit și nu au mai fost dezamăgiți, deoarece au simțit că acum exista speranță și ceva pe care să se bazeze. Fiul Omului care stătea în fața lor avea să fie veșnic în spatele lor, El avea să fie turnul lor puternic, refugiul lor pentru totdeauna.
Deși Domnul Isus a înviat, inima Sa și lucrarea Sa nu părăsiseră omenirea. Prin arătarea Sa, El le-a spus oamenilor că, indiferent sub ce formă exista, El avea să-i însoțească pe oameni, să meargă cu ei și să fie cu ei pentru totdeauna și peste tot. Și totdeauna și peste tot, El avea să aibă grijă de omenire și să o păstorească, permițându-le oamenilor să Îl vadă și să-L atingă și să aibă grijă ca ei să nu se mai simtă niciodată neajutorați. Domnul Isus a vrut, de asemenea, ca oamenii să știe asta: viețile lor în lumea aceasta nu sunt singuratice. Omenirea are grija lui Dumnezeu, Dumnezeu este cu oamenii; ei se pot sprijini întotdeauna pe Dumnezeu; El este familia fiecăruia dintre cei care Îl urmează. Cu Dumnezeu pe care să se sprijine, oamenii nu vor mai fi singuri sau neajutorați, iar cei care Îl acceptă ca jertfa lor de păcat nu vor mai fi legați de păcat. În viziunea oamenilor, aceste porțiuni ale lucrării Sale pe care Domnul Isus le-a desfășurat după învierea Sa au fost lucruri foarte mici, dar în modul în care văd Eu lucrurile, fiecare lucru a fost atât de semnificativ, atât de valoros, și toate au fost foarte importante și cu greutate.
Deși perioada în care Domnul Isus a lucrat în trup a fost plină de greutăți și de suferință, prin arătarea Sa în trupul Său spiritual din carne și oase, El a realizat în mod complet și perfect lucrarea Sa din acea perioadă în trup de a răscumpăra omenirea. El Și-a început lucrarea de slujire devenind trup și Și-a încheiat lucrarea de slujire arătându-Se omenirii în forma Sa lumească. El a inaugurat Epoca Harului, a început Epoca Harului prin identitatea Sa ca Hristos. Prin identitatea Sa ca Hristos, El a îndeplinit lucrarea din Epoca Harului și a întărit și Și-a condus toți discipolii în Epoca Harului. Se poate spune despre lucrarea lui Dumnezeu că El termină cu adevărat ceea ce începe. Există pași și un plan, și acesta este plin de înțelepciunea lui Dumnezeu, atotputernicia Sa și faptele Sale minunate. Este plin, de asemenea, de iubirea și mila lui Dumnezeu. Desigur, principala temă din toată lucrarea lui Dumnezeu este grija Sa pentru omenire; este pătrunsă de sentimentele Sale de grijă pe care El nu le poate da deoparte. În aceste versuri ale Bibliei, în fiecare lucru pe care Domnul Isus l-a făcut după învierea Sa, au fost dezvăluite grija și speranțele neschimbătoare ale lui Dumnezeu pentru omenire, precum și grija meticuloasă și prețuirea lui Dumnezeu pentru oameni. Până acum, nimic din toate acestea nu s-a schimbat – puteți vedea acest lucru? Când îl vedeți, nu devine inima voastră în mod automat mai apropiată de Dumnezeu? Dacă ați fi trăit în acea epocă și Domnul Isus v-ar fi apărut după învierea Sa într-o formă tangibilă pentru ca voi să Îl vedeți, și dacă ar fi stat în fața voastră, ar fi mâncat pâine și pește și v-ar fi explicat Scripturile, ar fi vorbit cu voi, atunci cum v-ați fi simțit? V-ați fi simțit fericiți? Dar vinovați? Interpretările greșite anterioare în privința lui Dumnezeu și evitarea Lui, conflictele cu El și dubiile în ceea ce Îl privește – nu ar dispărea acestea toate? Nu ar deveni relația dintre Dumnezeu și om mai adecvată?
Prin interpretarea acestor capitole limitate din Biblie, ați descoperit vreun defect în firea lui Dumnezeu? Ați descoperit vreo contaminare a iubirii lui Dumnezeu? Ați văzut înșelăciune sau rău în atotputernicia sau înțelepciunea lui Dumnezeu? Cu siguranță, nu! Acum, puteți spune cu certitudine că Dumnezeu este sfânt? Puteți spune cu siguranță că emoțiile lui Dumnezeu sunt toate o dezvăluire a esenței și firii Sale? Sper că după ce ați citit aceste cuvinte, ceea ce ați înțeles din ele vă va ajuta și vă va aduce frică de Dumnezeu și beneficii în urmărirea unei schimbări a firii voastre. Sper, de asemenea, că aceste cuvinte vă vor aduce roade care cresc zilnic, astfel ca în procesul acestei urmăriri să vă aducă tot mai aproape de Dumnezeu, tot mai aproape de standardele pe care le cere Dumnezeu, pentru ca voi să nu mai fiți plictisiți de urmărirea adevărului și să nu mai simțiți că urmărirea adevărului și schimbarea firii reprezintă un lucru greu sau de prisos. Mai degrabă, reprezintă o exprimare a adevăratei firi a lui Dumnezeu și a sfintei Sale esențe care vă motivează să tânjiți după lumină, după dreptate și să aspirați către urmărirea adevărului, să urmăriți satisfacerea voii lui Dumnezeu și să deveniți oameni câștigați de Dumnezeu, să deveniți persoane reale.
Astăzi, am vorbit despre unele lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut în Epoca Harului, când El S-a întrupat pentru prima dată. Din aceste lucruri, am văzut firea pe care El a exprimat-o și a dezvăluit-o în trup, precum și fiecare aspect a ceea ce El are și este. Toate aceste aspecte privind ceea ce El are și este par foarte omenești, dar realitatea este că esența a tot ceea ce El a dezvăluit și exprimat este inseparabilă de propria Sa fire. Fiecare metodă și fiecare aspect a lui Dumnezeu Cel întrupat care exprimă firea Sa în umanitate sunt legate în mod indisolubil de propria Lui esență. Deci, este foarte important că Dumnezeu a venit în omenire prin modalitatea întrupării, iar lucrarea pe care El a făcut-o în trup este, de asemenea, foarte importantă. Iar firea pe care El a dezvăluit-o și voia pe care El a exprimat-o sunt chiar mai importante pentru fiecare persoană care locuiește în trup, pentru fiecare persoană care trăiește în stricăciune. Este asta ceva ce puteți înțelege? După înțelegerea firii lui Dumnezeu și a ceea ce El are și este, ați tras vreo concluzie despre cum ar trebui să-L tratați pe Dumnezeu? Ca răspuns la această întrebare, în concluzie, aș dori să vă dau trei sfaturi: mai întâi, nu Îl pune la încercare pe Dumnezeu. Indiferent cât de multe lucruri înțelegi despre Dumnezeu, indiferent cât de multe știi despre firea Sa, nu Îl pune la încercare absolut deloc. În al doilea rând, nu concura pentru statut cu Dumnezeu. Indiferent ce fel de statut îți dă Dumnezeu sau ce fel de lucrare îți încredințează, indiferent ce îndatorire te face să îndeplinești și indiferent cât de mult ai cheltuit și sacrificat pentru Dumnezeu, nu concura absolut deloc cu El pentru statut. În al treilea rând, nu concura cu Dumnezeu. Indiferent dacă înțelegi sau dacă poți să te supui la ce face Dumnezeu cu tine, ce aranjează pentru tine și lucrurile pe care ți le aduce, nu concura absolut deloc cu Dumnezeu. Dacă poți să respecți aceste trei sfaturi, atunci vei fi relativ în siguranță și nu Îl vei supăra cu ușurință pe Dumnezeu. Atât am avut de împărtășit pentru astăzi!
23 noiembrie 2013
Note de subsol
a. Textul original nu conține expresia „această exprimare a.”
Sursa:Biserica lui Dumnezeu Atotputernic
Kommentar schreiben