de Kemu, provincia Henan
În mintea mea, am considerat întotdeauna că am o umanitate bună. Am crezut asta pentru că vecinii mei mă lăudau adesea în fața părinților mei pentru că eram sensibilă și arătam grijă pentru familia noastră, spunând că sunt lumina ochilor părinților mei. După ce m-am căsătorit, rudele soțului mă lăudau în fața vecinilor pentru că eram amabilă și ca o fiică pentru ei. În unitatea mea de lucru, liderul meu mă lăuda pentru că eram cinstită și competentă. Și, de când am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, am fost supusă în orice mi-a cerut biserica să fac. Nu-mi contrazic niciodată liderul, chiar dacă sunt certată pentru că nu am făcut o treabă bună și îi ajut adesea pe frații și surorile care au nevoie de ajutor. Ca atare, mă consider a fi o persoană cu umanitate, rezonabilă, miloasă și cu o inimă bună. Nu m-am gândit niciodată la mine în termenii cuvintelor în care Dumnezeu dă la iveală faptul că omului îi lipsește umanitatea sau are o umanitate săracă. Când am părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu cu frații și surorile, chiar dacă știu că trebuie să fiu conștientă de propria natură și că doar cunoscându-mă pe mine însămi și văzând clar adevărul – fața urâtă a corupției mele de către Satana – pot dezvolta cu adevărat ură față de mine însămi. Doar atunci pot căuta adevărul, pot pune cuvintele lui Dumnezeu în practică și le pot experimenta și apoi pot atinge, treptat, o schimbare în fire și pot fi mântuită de Dumnezeu. Dar încă îmi mențin propriile opinii. Simt că este adevărat că am fost coruptă de Satana, dar, chiar dacă nu sunt persoana cu cea mai bună umanitate, nu sunt nici cea mai rea; umanitatea mea tot este, prin comparație, un pic mai bună decât a altora. Cu alte cuvinte, indiferent de ce spune cuvântul lui Dumnezeu sau de ce spun frații și surorile, nu vreau să mă disociez de ideea că sunt o persoană cu o umanitate bună.
Într-o zi, cum citeam cuvântului lui Dumnezeu, mi-a atras atenția un pasaj. Dumnezeu spune: „Unii oameni sunt buni în mod firesc; ei sunt capabili să practice adevărul. Umanitatea anumitor oameni este mai slabă, prin urmare este greu pentru ei să practice adevărul; asta înseamnă că vor înfrunta o oarecare suferință. Considerați că cel care nu practică adevărul a căutat vreodată adevărul în acțiunile sale? El cu siguranță nu l-a căutat. Propria gândire apare: «Acest mod este bun, este în avantajul meu». În final, el se comportă pe baza propriilor idei. El nu caută adevărul deoarece este ceva în neregulă cu inima sa, inima sa nu este dreaptă. El nu caută, nu examinează, nici nu se roagă înaintea lui Dumnezeu; el doar se comportă cu încăpățânare conform propriilor dorințe. Acest tip de persoană nu îndrăgește deloc adevărul. […] Cei fără dragoste pentru adevăr nici nu îl vor căuta pe moment, nici nu se vor examina pe ei înșiși după aceea. Ei nu cercetează niciodată dacă lucrurile pe care le fac sunt corecte sau greșite în final, prin urmare întodeauna încalcă principiile, încalcă adevărul. […] O persoană care are inimă este capabilă să greșească doar o dată când își asumă un drum, de două ori maxim – o dată sau de două ori, nu de trei sau patru ori, aceasta este normalitatea. Dacă pot să comită aceeași greșeală de trei sau patru ori, asta dovedește că ei nu nutresc nicio iubire pentru adevăr, nici nu caută adevărul. Acest tip de persoană cu siguranță nu este un individ uman” („Practicarea adevărului și rezolvarea naturii” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). După ce am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, am avut o revelație neașteptată. Pe cât se pare, să fii lăudat de alții nu dovedește că ai o umanitate bună. O umanitate bună sau rea este strâns legată de felul în care oamenii tratează adevărul. Un om cu umanitate într-adevăr bună caută adevărul și-l practică în toate lucrurile, se examinează și se cunoaște pe sine după aceea. Întotdeauna am considerat că am o umanitate bună, prin urmare, sunt un om care caută și practică adevărul în toate? Gândindu-mă la trecut, nu m-am rugat lui Dumnezeu și nu am căutat adevărul cu privire la multe lucruri pe care le-am întâlnit. Nu m-am examinat și nu m-am înțeles pe mine însămi după aceea. Chiar dacă mi-am dat la iveală firea coruptă, nu mi-am rezolvat problemele căutând adevărul ci, în schimb, am continuat să fac aceeași greșeală în mod repetat. Uneori, chiar dacă înțelegeam un pic din adevăr, nu păream să vreau să-l practic. Îmi amintesc aievea de multe exemple în acest sens. Când a existat o anumită înstrăinare de frații și surorile cu care îmi îndeplineam datoria, știam că aceasta va afecta în mod direct eficiența lucrării dacă problema nu era rezolvată, dar, din cauza mândriei și vanității mele, am refuzat să renunț la orgoliu și să comunic deschis cu ei. În schimb, mi-am călcat pe inimă și am continuat să lucrez, având drept rezultat o lucrare foarte ineficientă. Când vedeam, uneori, frați și surori dând la iveală un anumit aspect al firii lor corupte, nu încercam să am părtășie cu ei despre adevăr ca să-i ajut să se cunoască pe ei înșiși ci, în schimb, îi judecam pe la spate. Nu m-am căit și nu am căutat să mă schimb nici după ce au tratat cu mine de câteva ori ci, în schimb, am stăruit în vechile mele obiceiuri. Nu m-am străduit pentru cele mai bune rezultate în îndeplinirea datoriei mele ci, în schimb, am tratat lucrurile într-o manieră neglijentă, leneșă și vicleană, încercând mereu să-L amăgesc pe Dumnezeu pentru a-mi menține reputația și statutul. Nu m-am gândit prea mult la asta și nu am avut mustrări de conștiință. Nu am căutat și nu am cercetat când am întâlnit probleme în datoria mea, ci doar am făcut cum am vrut. Chiar dacă a cauzat pierderi bisericii, nu m-am simțit îndatorată față de Dumnezeu și nici nu m-am rușinat de faptele mele rele. Nici chiar când Dumnezeu m-a avertizat prin cuvintele Sale și m-a tratat și emondat prin frații și surorile mele, tot nu am căutat adevărul ca să rezolv această problemă, săvârșind aceleași fărădelegi de trei sau patru ori. Nu dovedesc aceste acțiuni că nu iubesc și nu practic adevărul și că îmi lipsește umanitatea, așa cum este revelat de cuvintele lui Dumnezeu? Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Cum poate exista bunătate în aceia care nu iubesc adevărul? Cum poate exista dreptate în aceia care nu iubesc decât trupul? Nu au dreptatea și bunătatea legătură cu adevărul? Nu sunt ele rezervate celor care Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima? Cei care nu iubesc adevărul și sunt doar niște leșuri împuțite – nu găzduiesc oare toți acești oameni răul? Cei care sunt incapabili să trăiască adevărul – nu sunt ei toți dușmanii adevărului? Dar voi?” („Numai cei desăvârșiți pot trăi o viață plină de sens” din Cuvântul Se arată în trup). Oricum, nu am căutat să mă cunosc pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, ci am continuat să port pe cap laurii „bunei umanități”. Cât de nerușinată am fost!
La acea vreme, inima îmi era plină de învinuire de sine și de recunoștință față de Dumnezeu. Nu m-am putut abține să nu mă descarc înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, acum știu că nu sunt un om cu umanitate bună. Prin luminarea cuvintelor Tale, am ajuns să înțeleg că un om cu umanitate adevărată este unul care iubește adevărul, ascultă cuvintele lui Dumnezeu și caută să I se supună, unul care vrea să practice adevărul și să caute o iubire de Dumnezeu. Am realizat, de asemenea, că felul în care m-am înțeles pe mine însămi nu este bazat pe adevărul din cuvintele lui Dumnezeu, ci este bazat pe propriile închipuiri și noțiuni, precum și pe opiniile mele lumești. Este total absurd. Dacă voi continua să cred în felul acesta, nu voi obține niciodată o schimbare a firii și nu voi fi mântuită. Dumnezeule, Îți mulțumesc pentru luminare și îndrumare. De acum înainte, nu vreau să mă măsor conform opiniilor Satanei sau propriilor mele închipuiri. Vreau să mă cunosc pe mine însămi pe baza cuvintelor Tale, să fac tot ce-mi stă în putință să caut adevărul, să-Ți accept cuvintele drept viața mea și să caut să devin un om cu adevăr și umanitate ca să-Ți alin inima.”
Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic
Domnul Isus a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, iar ele Mă urmează” (Ioan 10:27) (NTLR®). De asemenea, în Apocalipsa Sf. Ioan se profețește de multe ori: „Cel ce are urechi, să audă ce zice bisericilor Duhul!” (NTLR®). Glasul și cuvintele Duhului sunt glasul Domnului și oile lui Dumnezeu sunt cele care vor recunoaște glasul lui Dumnezeu. Prin urmare, care este cea mai importantă practică pentru creștini atunci când întâmpină venirea Domnului?
Kommentar schreiben